Comentând volumul debutului editorial al lui Dan Cristea, din 1974, Gheorghe Grigurcu remarca o redusă capacitate de receptare a cărților supuse analizei de către tânărul critic bucureștean ce exploata cu o „lascivitate critică simpatică“ doar superficiile textelor: „Autorul Unui an de poezie se claustrează în fiecare figură de stil ca într-o cochilie, lipsit de o viziune de ansamblu și, în fond, de o înțelegere limpede a problemelor poeziei care nu sunt un derivat al detaliului, ci al funcțiunii unui «întreg asumat». Criticul își zornăie încântat armoniile verbale ca pe niște brelocuri, dar sentința este de prea multe ori șovăitoare. […] Dan Cristea are aerul unui vânător într-un impozant costum ornamental, echipat cu o lucitoare armă modernă pe care încă n-a făcut dovada a o ști folosi cu agilitatea necesară.“ (Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Editura Cartea Românească, București, 1981, p. 375). Dotat cu virtuți de expresie și cu turnúri de finețe, un astfel de act critic prea puțin lucid se lăsa încă antrenat de entuziasmul propriei „forme“. Nu judecata de valoare – conchidea Gheorghe Grigurcu – este, prin urmare, aspectul caracterizant al unui astfel de exercițiu critic, ci efortul punerii în evidență a unor teme și motive ce definesc un univers imaginar particular.
Aceea a fost perioada în care Dan Cristea nu a avut prejudecata excelenței actului critic și nici pe aceea a consecvenței cronicarului literar. Nu avem cum să știm dacă debutantul a fost sensibil sau nu la observațiile reputatului critic, dar în ulterioarele sale culegeri de cronici și eseuri se va constata degrevarea limbajului critic de prețiozități și aplicarea unei perspective teoretice asupra cărților și a autorilor cărora li se vor dedica analize aprofundate. În prima parte a carierei sale (până la plecarea în exil), Dan Cristea nu a practicat totuși cronica literară în mod consecvent, iar în a doua parte (anii ’80-’90 ai secolului trecut) a fost interesat mai mult de literatura nonficţională și de teoria literară, pentru ca în ultima parte a vieții (ce a coincis cu perioada de după revenirea în țară) să-și propună să asigure un fel de „escortă critică“ noilor apariții editoriale.
Referitor la această a treia parte a carierei sale, dau un citat ce invalidează acum vechile reproșuri aduse în mod justificat la începutul carierei, dar care au fost reiterate, nu întotdeauna cu îndreptățire, din partea unor confrați: „Acum, dacă aș fi pus să aleg, ca problemă de gust propriu, între poemele grele, fantastic romantice de odinioară, cărora le recunosc originalitatea distinctă, imagismul de profunzime și frazarea inimitabilă în peisajul poeziei noastre contemporane, și poemele care încep cu Linia vieții și se continuă după acest volum, cred că aș prefera pe cele de urmă. Concizia lor, directețea, tăietura fermă, faptul că apelează la conștiința fiecăruia dintre noi, amestecul, mai difuz, țesut între biografic și esențial, mișcările mai vizibile ale eului care scrie și se scrie într-o situație limită, toate mă determină să înclin balanța, în ce mă privește, în favoarea acestora.“ (Poezia vie, Editura Cartea Românească, București, 2008, p. 139). Această impresie despre felul cum a evoluat poezia Ilenei Mălăncioiu probează faptul că autorul volumului Faptul de a scrie (1980) era sensibil la evoluția internă, la repertoriul tematic și la rădăcina paradigmatică a poetei. Și nu numai a ei.
Pentru că nu a suferit de obsesia verdictului și a ierarhizărilor, autorul cărții Arcadia imaginară (1977) nu și-a propus, în calitate de cronicar și critic literar, să instituie o ierarhie proprie de valori în literatura noastră postbelică, și nici măcar în aceea postdecembristă. Ar fi avut pentru aceasta calitățile necesare, pe care le-a pus cu pertinență în evidență Răzvan Voncu, atunci când a analizat volumul Citind cărțile de azi (Editura Cartea Românească, București, 2014): „Ce mi se pare remarcabil în critica lui Dan Cristea, înainte de toate, este faptul că, deşi scrie cu aceeaşi deschidere şi cu umoare egală despre toţi scriitorii, criticul nu scrie despre toţi la fel (s.a.). Dacă, însă, afinităţile sunt discrete şi trebuie să fii atent la semne exterioare – frecvenţa cu care scrie despre un autor sau somptuozitatea unei analize – pentru a-i identifica preferinţele, respingerile sunt nete. Criticul nu practică, prin urmare, nici acea curtoazie onctuoasă şi obsecvioasă, care îneacă relieful valoric în mâzga encomionului, nici publicitatea agresivă a propriului grup de influenţă sau a propriei generaţii.“ (Răzvan Voncu, Critici români de azi, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, p. 57). Din păcate, lipsit de disciplina efortului critic de tip constructiv, sistematic (neegalată decât de lipsa de aderență la pragmatismul cotidian), „cronicarul de la Snagov“ (Cronicile de la Snagov – 2017 și Noile cronici de la Snagov – 2024) a citit pe sărite, fragmentar, urmând căile sinuoase ale curiozității și ale interesului livresc imediat.
Judecata de situare valorică făcută de Dan Cristea era subsumată analizelor pe text, care au fost pline de felurite sugestii, nu neapărat estetice, ci și psihologice, morale sau filosofice. Se observă în discursul critic efectele benefice ale exilului american, care l-a pus în legătură cu metodele moderne de lectură și i-au influențat stilul de a scrie, de la aspectul foiletonistic până la proporțiile unui studiu fără pretenții de exhaustivitate. Și totuși, această deschidere teoretică l-a ținut pe exilatul român departe de abordarea pragmatică de tip nord-american sau de influenta paradigmă postmodernistă. Dan Cristea a rămas mereu sceptic în privința existenței unui postmodernism românesc de factură unitară (și nu numai a unuia românesc), el considerând că la mijloc este vorba despre un simplu exces terminologic. Criticul a fost de acord că s-au manifestat doar în unele circumstanțe câteva tendințe postmoderne, la fel cum a respins înglobarea în istoria literaturii române a scrierilor religioase în limba slavonă, din moment ce o definiție simplă îi spunea că istoria națională a unei literaturii înseamnă ansamblul operelor cu intenție artistică scrise în limba respectivă (subiectul ar comporta unele nuanțări pe care nu le pot restrânge în acest spațiu).
Dan Cristea mărturisea în cadrul unui comentariu critic: „Mă uit, și nu întâmplător, într-o istorie-antologie a literaturii americane (primul volum, inclusiv Walt Whitman) și sunt uimit, prin comparație cu ce se petrece la noi, de simplitatea compartimentărilor și a periodizării: «Literatura Americii coloniale», «Literatura rațiunii și revoluției», «Epoca romantismului». Atât și nimic mai mult. La fel, continuându-mi amintirile de student-filolog, trebuie să mărturisesc că am avut probleme cu învățarea curentelor literare (sămănătorismul, poporanismul, gândirismul), așa cum apăreau ele în cursurile lui D. Micu și Ov. S. Crohmălniceanu, și, mai ales, în privința relaționării unor mari scriitori cu aceste curente.“ (Citind cărțile de azi, ed. cit., pp. 75-76). De asemenea, crezând în primatul factorului estetic, Dan Cristea s-a ținut departe de perspectiva culturalistă, antropologică și istorică, din ale căror unghiuri literatura este privită ca un document, ca o practică de tip cultural printre multe altele, și nicidecum aflată pe cea mai înaltă treaptă dintre ele, așa cum este în fapt („Dar eu, trebuie să spun, sunt un «devotat al literaturii», cum ar zice Harold Bloom, apărător al «canonului occidental», după cum ne învață același mare cititor de literaturi […].“ – Ibidem, p. 79). Dar nu este mai puțin adevărat că Dan Cristea a admis că valoarea literară nu posedă calități intrinseci și atribute imuabile, ea fiind rezultatul unor variabile multiple care se schimbă și interacționează continuu.
Lectura clasicilor, plină de vibrație și de bucurie duminicală a intelectului, i-a prilejuit lui Dan Cristea îndepărtarea de (pre)judecăți critice mai vechi ale istoriei literare și emiterea de interpretări originale. Nicolae Manolescu își încheia comentariul despre Caii lui Ahile și alte eseuri (2016) cu o sfătoșenie bătrânească astfel formulată: „Iată o carte scrisă într-un stil nobil și firesc și care mă împinge să trag două concluzii. Una este că ar fi cazul să reînvățăm a-i citi pe clasici, de care nu atât sensibilitatea noastră de moderni incurabili ne ține, în fond, departe, ci prejudecata ignorantă că nu mai au ce să ne spună. Au și câte încă! A doua este că eventuala lor nouă viață depinde de felul în care-i citim. De emoția noastră. Găsesc că ar fi o mare pierdere să trecem cu vederea minunății de felul celor din Homer în cartea lui. Înapoi la clasici, dragii moșului!“ (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Cartea Românească, București, 2019, p. 1242).
Prin urmare, cu o egală pasiune a citit Dan Cristea nu numai cărțile de azi, ci și pe acelea de ieri, ale scriitorilor din toate generaţiile, potrivit convingerii că: „Lectura marilor opere literare, oglindă nu mai puțin clară a esenței omenești prin valorile pe care aceste opere le încorporează, ne poartă pașii deopotrivă pe pământ, în cer și în infern. Totul depinde de calitatea acestei lecturi, de pasiunea pusă în ea, de locul unde se oprește ori de felul cum știe să combine drumurile.“ (Citind cărțile de azi, ed. cit., p. 22.) Autorul cărții Versiune și subversiune. Paradoxul autobiografiei (1999) a fost acela care s-a dus spre literatură, și nu invers, el continuând să scrie deloc lesnicios (oricum, nu mai mult decât a citit cu o plăcută zăbavă greu de întrecut), din plăcerea de a oficia actul critic, de a respira aerul de bibliotecă înconjurat de cărțile de azi și de ieri. Cu toate acestea, Dan Cristea nu a fost un șoarece de bibliotecă, el nefiind deloc străin de plăcerile vieții, deoarece firea sa boemă și prietenoasă a vă zut în arealul literaturii nu numai un model, ci și o aspirație spre mundan. Interpretările critice le-a proiec tat pe vastul teritoriu al nesiguranței, așa cum este însăși viața – saturată de nuanțe echivoce și de indeterminări fertile în ochii unui estet.