De câteva zile, îmi dă târcoale o întrebare: de ce nu începe procesul lui Călin Georgescu? De vreme ce acuzațiile formulate de procurori sunt atât de precise, cu trimiteri la articole și alineate de lege, înseamnă că totul ar trebui să se deruleze în ritm alert. Într-o lume evoluată, justiția nu-și permite să se joace cu propria imagine și cu imaginea țării, pretându-se la o farsă. Dar se observă cu ochiul liber discrepanța dintre gravitatea acuzațiilor și decizia instanțelor de a-l pune pe Georgescu doar sub control judiciar. Oare în cazul lui s-a evaporat bănuiala c-ar putea distruge probe ori influența martori? Nu s-a gândit nimeni c-ar fi posibil să fugă din țară? În situații mult mai mărunte s-a apelat măcar la arestul la domiciliu. De ce se bucură Călin Georgescu de un regim preferențial? Cum se explică diferența uriașă între identitatea publică de pretins infractor periculos și felul în care e tratat, cu zeci de mănuși, de justiție?
Prima ciudățenie e furnizată de lista interdicțiilor care i-au fost aplicate. Deși unii jurnaliști au decretat triumfalist că ele ar fi în număr de șapte, în realitate e vorba doar de două. Restul sunt proceduri-standard, aplicabile oricărui cetățean pentru motive mai puțin grave decât „instigarea la acțiuni împotriva ordinii constituționale“. Una din interdicții se referă la deținerea, folosirea și portul de arme. Acest lucru e clar reglementat prin lege, așa încât ea pare adăugată doar pentru a-i conferi o aparență (mai) înfricoșătoare. De altfel, nu s-au adus probe că Georgescu ar fi purtat armă. Înarmați până în dinți sunt gărzile lui de corp. Ceea ce trece drept o culpă sunt, așadar, elemente ce țin de banalitatea procedurilor judiciare (prezentarea la organul de urmărire penală, informarea privind schimbarea domiciliului, comunicarea despre mijloacelor de existență etc.).
Rămân în picioare două interdicții efective (le citez după site-ul Ziariștii): „Să nu părăsească teritoriul României“ și „Să nu creeze / utilizeze conturi pe platforme sociale online pe care să posteze conținut (imagini, înregistrări audio-video, mesaje etc.) cu caracter antisemit, legionar, fascist, rasist ori xenofob, sau care promovează, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, să nu posteze / promoveze niciun astfel de conținut pe astfel de platforme.“
Dacă prima se revendică și ea procedurilor-standard, a doua uimește prin caracterul ei straniu. E ca și cum anterior Călin Georgescu ar fi avut dreptul să facă toate lucrurile de mai sus, iar acum judecătorii au decis să i le interzică. În fapt, ele sunt automat sancționate de lege. În schimb, Georgescu e liber să posteze orice altă trăsnaie. Nimeni nu-l împiedică să pună în circulație cele mai bizare enormități – lucru pe care, de altfel, îl și face ori de câte ori are prilejul.
Concluzia e că, de fapt, în afara dreptului de a pleca din țară, Marele Pericol Public, cel care amenință însăși soarta României poate face tot ce-i trece prin cap. Inclusiv să se vadă cu presupușii săi complici (apropo, nici până în clipa de față nu se știe unde se află omul înarmat până în dinți, Potra), să dialogheze cu politicieni înscriși în cursa prezidențială ori să dea interviuri – cum e și cel cu Tucker Carlson, o mostră de imbecilitate care ar merita o analiză separată. Mai mult: el beneficiază pentru o mare parte a populației de rolul de king-maker. E greu să scoți din mintea multora convingerea că viitorul președinte al țării va fi cel pe care, printr-un gest ce îmbină atributele papalității și cele ale monarhiei absolutiste, îl va atinge pe creștet Mesia de TikTok.
În aceeași linie, unele televiziuni ticăloșite se raportează la Georgescu de parcă ar fi președinte ales al României. Astfel de manipulări grosolane prind la o populație dezinformată, ahtiată după senzațional, vulnerabilă și dresată să înghită pe nemestecate orice manipulare. S-a scris de nenumărate ori despre lupta dusă de clasa politică din România după 1990 pentru ștergerea memoriei. Constatăm acum că unii alegători au uitat ce au votat și cred că Georgescu a acumulat sută la sută din sufragii.
Realitatea e mult mai prozaică: în 24 noiembrie 2024, Călin Georgescu a câștigat doar 22,94 la sută din voturi. Adică exact cât obținuse la alegerile anterioare, din 2019, onorabila doamnă Viorica Dăncilă. Cum se face că un procent considerat în 2019 modest înfierbântă, cinci ani mai târziu, creierele națiunii și aproape să ne împingă spre un război civil? O astfel de dilatare monstruoasă n-ar fi fost posibilă fără conjuncția a doi factori: unul intern, al doilea extern.
Cel decisiv e factorul intern. De cel puțin două decenii e vizibilă ruptura dintre clasa politică și populație. Partidele, aproape fără excepție, au devenit niște mafii rapace, alcătuite din indivizi puși pe căpătuială. Nu mai există de mult principii, iar ideologiile sunt însăilări de cuvinte boante pe care politicienii nici nu se mai ostenesc să le buchisească. În partide se intră pentru a înșfăca funcții, contracte, onoruri, nu pentru a da ceva comunității. Statul a devenit o halcă de carne din care, în funcție de mărimea cuțitului ori de ascuțișul dinților, fiecare smulge cât poate mai mult. Selecția cadrelor se produce după criterii unele mai dubioase decât altele. Ca membru de partid, doar trei însușiri trebuie să-ți provoace insomnii: onestitatea, competența și valoarea. În schimb, cu cât ești mai ticălos, cu atât șansele de promovare cresc.
Sunt la mare preț toate metehnele deprinse de-a lungul unei istorii vitrege, unde invadatorii s-au lepădat, parcă, de tot ce aveau mai rău. Partidele politice au devenit exponentele odioase și ale fanariotismului, și ale șireteniei de proveniență estică, unde lingușirea grețoasă a șefului alternează, ca o bielă-manivelă infernală, cu înfigerea jungherului între omoplații acesteia. Ceea ce i se întâmplă în aceste zile Elenei Lasconi, cocoțată în fruntea partidului cu un vot atât de amplu încât semăna mai degrabă a plebiscit, ține exclusiv de logica intereselor unor grupuri din partid.
Factorul extern a funcționat în speța Georgescu mai mult ca amplificator al vocilor derutate decât ca participant direct la marea fraudă pe care am trăit-o. Mârșăviile s-au comis cu mâini românești, deși instrumentele (know-how-ul, cum îi place unui prieten al meu să spună) sunt de proveniență străină. Când oameni care au făcut enorm de mulți bani în țară s-au implicat în susținerea, pe față sau pe ascuns, a lui Georgescu, e clar că lucrătura merge mai adânc decât putem proba. Da, în România există un stat paralel. El e alcătuit dintr-un amalgam de persoane, grupuri de influență, interne și străine, dar și din multă nebunie, prostie și ticăloșie.
Din păcate, situația internațională, mai gravă și mai volatilă decât oricând după Al Doilea Război Mondial, funcționează ca o cutie de rezonanță a nevrozelor și fobiilor populației. Anii de paralizie ai regimului Iohannis au constituit un incubator ideal pentru toate aberațiile care circulă azi nestingherite. Timp de un deceniu, Klaus Iohannis s-a izolat în coconul său de indolență și dispreț, obsedat de un singur lucru: nu cumva să se molipsească de la contactul cu vulgul. Călin Georgescu nu e, din acest punct de vedere, decât varianta lui tiktokistă. Dacă Iohannis s-a demis, timp de zece ani, la doar două conferințe de presă, reușind să-i țină în șah pe români, avatarul lui și-a făcut socoteala că poate să-i dribleze măcar până se instalează la Cotroceni. Ambii sunt întrupări ale Omului invizibil. Prezența lor se manifestă prin voci cavernoase, parcă sintetice, de roboți impasibili, ce atacă insidios viscerele nației. Reacțiile s-au dovedit însă a fi diametral opuse. Iohannis a fost respins cu un amestec de dispreț și oroare. În cazul lui Georgescu vorbim de iubire patologică nutrită de fanatism și irațional – dar și de disperare.
Cazul Georgescu vizează, după cum ni-l înfățișează justiția, încălcarea grosolană a legilor statului. Dar el e mult mai mult decât atât. Prin felul în care a reușit să paralizeze organele vitale ale societății, apariția lui intempestivă a pus în evidență predominanța unui fond mistico-belicos ignorat de toate sondajele sociologice și de cei puși să vegheze la funcționarea normală a statului. Ca un râu subteran, Răul a surpat temeliile ce păreau inexpugnabile, aruncându-ne în haos și deznădejde. Totul s-a făcut vraiște, ca după un atac nuclear declanșat din senin. Cetățeanul Georgescu s-a întors în insignifianța lui de personaj kitsch, de semidoct cu aspirații astrale. Georgianismul și georgeștenii însă au rămas. Prin urmare, el nu e decât manifestarea întâmplătoare și isterică a unei boli care ne roade în străfunduri.
Toate acestea nu explică de ce, la cinci luni după ce a aruncat țara în aer, personajul n-a fost încă judecat măcar în prima instanță. Refuz să cred că actul de justiție nu e decât un joc pervers menit să escamoteze, la instigarea puterii, un spectacol grotesc. Ne-am familiarizat demult cu conjurația politicienilor. De bine, de rău, încă reușim măcar s-o domolim, dacă nu s-o controlăm cu totul, prin puterea votului – atâta vreme cât acesta va mai conta. Dar dacă există și o conjurație a magistraților, înseamnă că suntem pierduți. Și că, în ciuda gesticulației calpe a autorităților, revenirea lui Georgescu (oricum se va numi el) e garantată.