Recunosc, nu mă dau în vânt după ro mane polițiste, n-am fost niciodată fan Agatha Christie sau Rodica Ojog-Brașoveanu. Când rămâne prea fidelă genului, intriga polițistă mi se pare o rețetă previzibilă, captivantă pe termen scurt, da, dar fără vreo grosime intelectuală de reținut. Totuși, când rețeta rămâne doar un pretext și pentru altceva, când e doar fundal pentru teme mai mari, atunci această literatură mi se pare de luat în considerare (exemple clasice sunt, de pildă, Baltagul sadovenian și Umberto Eco, cel din Numele trandafirului). Amintesc aici încă trei nume contemporane care mi-au trezit interesul, trei autori provenind din culturi total diferite: Stephen King, Ovidiu Chirovici și Jo Nesbo. La ei, genul thriller-policier deschide o paletă complexă de opțiuni narative, cu tipologii, decoruri și desfășurări care folosesc tensiunea detectivistică pentru a face volute livrești și incursiuni în marile imaginarii ale literaturii de totdeauna.
În ultima categorie s-ar încadra și prozatorul irlandez John Banville (n. 1945). Jurnalist de vocație, autor de ficțiune și de non-ficțiune, premiat cu Booker Prize și cu alte distincții literare europene, autorul s-a remarcat și prin câteva romane în genul de care vorbeam. Publicat în limba originală în 2020, Snow e deocamdată, din câte știu, singura carte a lui Banville tradusă la noi. Romanul e o incursiune socio-psihologică în Irlanda anilor 1950, când ecourile celui de-Al Doilea Război Mondial nu se stinseseră încă și se amestecau cu cele ale războiului civil anglo-irlandez de la începutul anilor 1920, care nu făcuse decât să accentueze faliile dintre aristocrați și clasa medie, dintre catolici și protestanți, dintre anglofoni și separatiști. Pe acest fundal cețos, dominat de frig, viscol și zăpadă, e proiectat misterul unei crime petrecute în iarna lui 1957, în biblioteca unui conac dintr-o zonă rurală. Tom Lawless, un preot catolic bine văzut de comunitate, e asasinat într-un mod barbar (înjunghiat în gât și castrat) chiar în intimitatea vechii familii bogate ce deținea imensa locuință. Inspectorul Strafford și ajutorul său, Jenkins, sunt trimiși să ancheteze cazul și eventual să-l rezolve, ajutați de neprofesionista poliție locală, de snobii proprietari Osborne, de presupuși martori și de cetățeni.
Ancheta singuraticului, mizantropului și inteligentului Strafford (deloc un spectaculos Sherlock Holmes irlandez, dimpotrivă, căci tipologia sa e una ștearsă, banală, foarte apropiată de cea a unui noname cu o prezență enervantă) se transformă, treptat, într-o incursiune în întunecatul imperiu al răului absolut („În casa aia rece de piatră și apoi afară, pe coasta friguroasă a dealului, simțise atingerea a ceva complet nou pentru el, ceva impalpabil, deși foarte viu, ca o ceață înghețată. Să fi întâlnit, în sfârșit, răul pur? Nu crezuse niciodată în rău ca forță în sine – nu există așa ceva, insistase el mereu, ci doar fapte rele. Dar oare se înșelase?“). Interogând în dreapta și-n stânga, aruncând priviri unde nu s-ar fi așteptat nimeni, corelând obiecte, decoruri, peisaje, fapte și relații interumane, Strafford dă la o parte încet-încet mâzga de pe sinistre povești de familie și de alcov, dezvăluind o lume profund decăzută moral, unde frigul tăios și omniprezenta zăpadă de-afară s-a insinuat și-n sufletele oamenilor care, altfel, afișau o brumă de decență. Dar nimeni nu pare a fi cine se arată a fi, toți știu câte ceva ce nu trebuie spus și toată lumea încearcă, parcă, să scape cât mai repede de suspiciuni și de posibilitatea unei implicări. Incomodat de prezența și de întrebările inspectorului, stăpânul casei, fostul colonel Osborne, trimite mereu pe anchetatori în alte cercuri de suspecți. Silfidică, transparentă și instabilă psihic, Sylvia, a doua și mult mai tânăra sa soție, pare mereu drogată și prinsă într-o relație amoroasă cu oricine îi calcă pragul și mai ales cu medicul care o tratează de nervi. Cei doi copii Osborne, Dominic și îndeosebi alunecoasa Lettie, proveniți din prima căsătorie a colonelului, par emanațiile nedorite ale unei familii degenerate în care se moare prin simpla alunecare pe scări. Sora preotului ucis, servitorii, grăjdarii, proprietarii și salariații pub-ului unde e cazat Strafford, reprezentanții poliției locale, mai toți se poartă ciudat, se eschivează și ascund secrete care ar putea contribui la anchetă. Secretele irump subit în întâlniri neprogramate, în vizite nocturne neașteptate, în vorbe aruncate inconștient, în gesturi de bunăvoință, de afecțiune sau de vădită respingere. Erotisme debordante și deviante, porniri violente reținute, dușmănii refulate, răzbunări de mult plănuite, vechi morți și dispariții neanchetate, subtile abilități de măcelar întrezărite ici-colo (Dominic e student la medicină, iar uriașul grăjdar Fonsey, care trăiește într-o căruță, la marginea unei păduri, se pricepe al naibii de bine la preparat animalele vânate) complică rețeaua de posibili vinovați ai crimei care a îngrozit satul. La spectrul tot mai întunecat și mai adânc al răului mai contribuie animozitățile socio-religioase (victima era catolică, dar aparent era bine primită în casa unui protestant cu statutul căruia se și lăuda), unele medii promiscui (atmosfera de la casa de corecție pentru băieți unde preotul fusese pedepsit să fie capelan în tinerețe), dar și fapte îngrozitoare care survin nefericit exact în momentul când ancheta e în plină desfășurare (dispariția completă a lui Jenkins). Încercările ostentative ale autorităților de a cenzura sau chiar de-a opri aflarea adevărului (șeful cel mare de la poliția dublineză, ziariștii și episcopul catolic al regiunii se numără printre acestea) îl reasigură pe Strafford că are de-a face cu lucruri mult mai complicate decât o crimă convențională.
De remarcat la John Banville, între multe altele (tipologiile notabile, desele intertexte literare provocate de memoria culturală a unuia sau a altuia dintre personaje), e corelarea permanentă a decorului cu stările interioare ale protagonistului. Omniprezenta zăpadă pare a se așeza peste tot, și pe străzile, în curțile și-n lizierele de la Ballyglass House, și-n sufletul eroului, care simte adesea că nu mai poate controla avalanșa de adevăruri care i se dezvăluie sau pe care le intuiește. „Lui Strafford i se părea că ninge nu doar peste lume, ci și în capul lui. Ar putea ninge așa la nesfârșit, așezat, în liniște, înăbușind orice sunet, orice mișcare. A închis ochii și și-a apăsat tare cu degetul rădăcina nasului. Exploratorii polari au adesea impresia că mai e cineva care merge alături de ei.“ Inspectorul are la un moment dat senzația că e urmărit de cineva de la distanță sau că asistă la o piesă de teatru, la un carnaval. Oroarea descoperirilor, inclusiv acelea legate de „vinovăția” victimei (pe acestea le aflăm printr-un intermezzo narativ cvasi-diaristic plasat cu zece ani înainte de evenimentele centrale), depășește cu mult realitatea oricăror alte experiențe din viața sa de polițist. „Dar pentru cine se costumaseră cu toții în încercarea de-a fi atât de convingători încât, cum li se întâmplă chiar și celor mai buni actori, nu le ieșise chiar cum trebuie? Și cine îi adunase pe toți și le distribuise rolurile în această piesă de teatru de umbre? Sau poate totul era în mintea lui? Există mereu pericolul, în meseria asta, să-ți imaginezi lucruri care nu sunt reale, să vezi un tipar, deși nu e nimic de genul ăsta. Polițistul insistă că trebuie să existe o intrigă. Viața însăși, cu toate astea, e lipstită de intrigă.“ Atmosfera constrastantă a Crăciunului, în timpul căruia s-au petrecut faptele, îi amplifică inspectorului nostalgia dureroasă, pesimismul și singurătatea, printre atâția oameni care doar mimează bucuria unei sărbători christice.
Cronică scurtă a unei lumi amorale îngropate parcă pentru totdeauna în zăpadă, tăcere și frig, romanul lui John Banville deține toate atuurile unei cărți captivante. E o carte de literatură adevărată, desigur, nu doar un roman polițist.