Născută în 1959, la Manchester, Jeanette Winterson este crescută de o familie de evangheliști penticostali, în orășelul Accrington din Lancashire. La 15 ani, adolescenta, pe care părinții o destinaseră unei cariere de misionariat în Africa, își părăsește căminul. Pentru a-și putea continua studiile, lucrează ca vânzătoare de înghețată, îngrijitoare într-un ospiciu, asistentă a unui antreprenor de pompe funebre. Este admisă la Colegiul St Catherine din Oxford, unde își ia masterul în literatură engleză. Stabilită la Londra, publică în 1985 prima carte, cu o pronunțată tentă autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe (Oranges Are Not the Only Fruit; Humanitas Fiction, 2008), care îi aduce Whitbread First Novel Award. Romanul Pasiunea (The Passion; Humanitas, 2006) este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar Sexul cireșilor (Sexing the Cherry, 1989; Humanitas Fiction, 2009), cu E.M. Forster Award. Următoarele romane – printre care Scris pe trup (Written on the Body, 1992; Humanitas Fiction, 2008, 2017), The PowerBook (2000), Lighthousekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers’ Prize, Stone Gods (2007), O paranteză în timp (The Gap of Time – Hogarth Shakespeare Project, 2015; Humanitas Fiction, 2016) și Frankissstein. O poveste de iubire (Frankissstein. A Love Story, 2019; Humanitas Fiction, 2020), finalistă la Booker Prize în 2019 – confirmă extraordinara originalitate și forța literară ale autoarei. A mai scris nuvele, cărți pentru copii și scenarii de film. În 2011 a publicat o carte de memorii, Why Be Happy When You Could Be Normal, iar în 2016 i-a apărut volumul Zile de Crăciun (Christmas Days: 12 Stories and 12 Feasts for 12 Days; Humanitas Fiction, 2017). În 2022 publică volumul 12 Bytes: How artificial intelligence will change the way we live and love, iar în 2023, volumul de povestiri Ochiul negru al fluviului (Night Side of the River, 2023; Humanitas Fiction, 2025). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de limbi.
Într-un cuceritor volum de povestiri cu fantome, Jeanette Winterson, „una dintre cele mai talentate scriitoare ale zilelor noastre“ („New York Times“), îmbină cu originalitate teme precum răzbunarea, iubirea, singurătatea și, mai ales, supranaturalul și inteligența artificială.
Trecerea dinspre viață spre moarte capătă un filtru contemporan: în ce fel inteligența artificială și tehnologia modernă tulbură hotarul dintre cele două lumi? În ce fel bruiază întâlnirile cu supranaturalul lumea celor vii? Schimbând cursul tradițional al poveștilor cu stafii, Winterson ne conduce într-un nou univers: o lume în care fantomele pot trăi în metavers sau în gadget-urile moderne, sunt prezente la ședințele de spiritism care le invocă, vin să vindece sau să destrame povești de iubire din lumea celor vii sau, pe neașteptate, încearcă să îi tragă spre ochiul negru al fluviului pe cei naivi. (Editura)
(fragment)
Povestea mea începe într-o noapte de toamnă, în Londra. Fluviul Tamisa. Cheiul Westminster. Așteptând o barcă.
În zona de est a Tamisei se află cea mai veche cârciumă rămasă în picioare de pe malul fluviului: The Prospect of Whitby.
Un vas cu același nume, ce aducea cărbune mineral de la Newcastle la Londra, obișnuia să ancoreze aici. Pe drumul de întoarcere, când le apărea în zare Whitby, pe țărmul englezesc sălbatic și stâncos, marinarii erau siguri că nu sunt departe de casă. Casa se află deopotrivă în noi și în afara noastră. O imagine pe care o păstrăm în minte. Unora le place să spună că atunci când murim ne întoarcem acasă. Dar e o casă ciudată. N-o vizităm niciodată, până când ajungem s-o facem și, când o facem, nu ne mai întoarcem niciodată.
Nu sunt tocmai o persoană sociabilă. Prefer să stau noaptea acasă cu pisica mea decât să mă duc la o petrecere.
Prezența la această petrecere era obligatorie. Compania noastră fusese preluată de un magnat american, și acelora dintre noi care încă mai aveam o slujbă ni se promisese că va fi o ocazie excelentă să ne împrietenim cu noii noștri colegi. Aveam să ne distrăm ca la masa de Crăciun, cu rudele.
Aveam nevoie de slujbă, așa că m-am așezat la coadă, am arborat un zâmbet fals și mi s-a verificat legitimația în timp ce ne-am urcat pe vas.
Fuseserăm grupați pe perechi, ca animalele mânate pe o Arcă a lui Noe dotată cu Wi-Fi. Perechile erau alcătuite la întâmplare, unicul criteriu fiind să nu cunoaștem persoana cu care făceam pereche. Întâlnire rapidă pentru cei disperați. Sunt zero la conversație de umplutură. Nici n-am apucat să urcăm bine schela de acces pe vas, că bărbatul cel chipeș și arătos de la vânzări și-a și dat seama că nu merit să-și bată capul cu mine. Am urcat ultimii și, în timp ce așteptam, unul dintre marinari a trecut în fugă pe lângă noi de pe chei și, când a ajuns în dreptul meu, m-a bătut pe spate. I-am simțit mâna lipindu-mi-se de omoplați. Nu m-a durut, dar m-am simțit agresată. Am privit în urma mea și, preț de o clipă, m-am gândit să evadez. Dar era prea târziu. Eram lângă cordonul roșu. Era timpul să ne urcăm la bord.
Tovarășul cu care fusesem cuplată s-a scuzat imediat, motivând că trebuie să vorbească cu șeful. Mie îmi convine. Vorbise despre sine optsprezece minute, fără măcar să mă întrebe cum mă cheamă – de fapt, îmi spusese el cum mă cheamă, citind de pe legitimația mea.
– Tu ești Linda!
O zisese ca pe o descoperire pe care era musai s-o aflu.
Trăiesc singură. Așa îmi place.
Mi-am luat ceva de băut de la bar și m-am dus să stau pe o treaptă, aflată puțin deasupra mulțimii, de unde-mi vedeam bine noii colegi. A fost o alinare să las microconversațiile și glumele proaste să mi se învârtă sub urechi, ca apa care spală totul. La petreceri simt că mă scufund. Mă avânt într-o apă mult prea adâncă pentru mine, fără să știu să înot. O să stau aici și-o să mă țin de balustradă. O să fiu în siguranță.
Am avut senzația că mă privește cineva. Nu te prosti. Nimeni nu vrea să se uite la mine. Femeile americane erau îmbrăcate ca niște top-modele, cu tocuri ultraînalte. E o mulțime de oameni, atâta tot. Ochi peste tot, eva luând concurența. Am scanat cu privirea încăperea, neliniștită. Cunosc câteva persoane. E OK. Respiră adânc. N-ar trebuit să beau cocktailuri. Dar nu pot să stau aici așa, fără să beau ceva și fără să discut cu nimeni. Nu vreau să vorbesc cu nimeni.
Am inspirat din nou adânc, însă aerul a rămas blocat pe traseu înainte de a-mi ajunge în plămâni. Oare am un atac de panică? Mă legăn, încăperea se clatină, simt miros de apă sărată. Un vas pe mare. E întuneric.
În bezna asta, îl văd doar eu, profilat deasupra mulțimii. Un tânăr. Nemișcat. Mă fixează așa cum te fixează un animal. E palid și slab. Părul negru și lung îi cade pe umerii unei haine în stil marinăresc, cu nasturi de alamă. Probabil e un membru al echipajului. Sunt sigură că e tipul care m-a bătut pe spate când a sărit pe vas.
Nu zâmbește. Se uită fix. Îmi face semn către prora vasului.
Fără să știu de ce, l-am urmat.
Am trecut, se pare, invizibilă, prin mulțime, și nimeni nu s-a oprit să-mi vorbească. Am ajuns la niște trepte de metal, zece în total după socoteala mea, ce duceau de pe puntea inferioară acoperită la cea de sus, deschisă. Câțiva oameni se aflau acolo, aplecați peste balustrade, râzând, simțindu-se bine, privind fluviul ale cărui ape pluteau pe lângă ei.
Ce se întâmplă cu mine? Ce e frica asta înghețată care a pus stăpânire pe mine? Vreau să plec, dar nu pot coborî de pe vas.
Ploaie. Picături întunecate. Noapte neagră. Tremur. Ar trebui să mă întorc înăuntru. La lumină. La căldură.
Lumina și căldura se află în urma mea. În fața mea e doar întuneric și frig.
Silueta bărbatului stătea în picioare în fața mea, cu spatele la mine. Când m-am întors să plec, acesta a zis, fără să privească în jur:
– Mă numesc Jonathan. Mi-au spus că o să fii aici.
– Suntem cu toții aici, am zis. E o petrecere.
Acum s-a întors cu fața spre mine. S-a uitat la mine, sau prin mine, cel puțin așa am simțit. Ochii lui albaștri apoși aveau un licăr malițios. Am văzut că e ud până la piele. De parcă ar fi căzut peste bord.
A zis:
– Cine-i aici? Nu e nimeni aici.
M-am uitat în urma mea și mi s-a tăiat respirația. Nicio stea. Niciun sunet. Nicio mișcare. Vasul era gol și se legăna dintr-o parte într-alta în beznă.
– Repede, a zis el, nu avem timp.
– Cine ești?
Nu mi-a răspuns. A făcut un pas înspre mine și m-a înșfăcat de braț. Purta mănuși negre de piele, umflate grotesc. Mi-am dat seama că sunt pline de apă. Când m-a apucat, în josul brațului său a început să curgă o apă sărată împuțită, de parcă bărbatul ar fi stors-o din propriul trup.
I-am opus rezistență. Era puternic. Am împins mai tare. M-a strâns cu putere, trăgându-mă după el.
– Ce faci?
– Am venit să te iau, a zis el.
Momentul de transă a fost întrerupt de un zăngănit venind dinspre scara de metal din spatele meu.
Am auzit un zgomot asurzitor, ca de împușcături. Mi-am dus mâinile la urechi. Apoi, ca printr-o minune, oameni pe care îi cunoșteam au început să se înghesuie pe puntea superioară.
– Hei, Linda! Sunt incredibile focurile astea de arti ficii!
Vasul era iar plin, era iar strălucitor, iar colegii mei erau adunați în jurul meu, veseli și pe jumătate beți, și vasul a trecut pe sub Tower Bridge, luminat ca o fortăreață de jucărie.
O prietenă de la contabilitate s-a apropiat de mine. Părea perplexă.
– Ce s-a întâmplat cu geaca ta? E udă leoarcă!
Ca în transă, mi-am stors mâneca udă. Tânărul cel palid nu se vedea nicăieri.
Am citit undeva că, atunci când suntem înfricoșați, urechile noastre nu aud decât zgomote tari și îndepărtate; nu auzim conversațiile din apropiere. Așa că habar n-am ce mi-au zis unul sau altul, în timp ce vasul nostru naviga lin către cârciuma The Prospect of Whitby.
Hanul se află pe partea dreaptă a fluviului, cu trepte pe țărm pentru debarcare. În trecut, acest han a avut alte nume: Pelicanul și, înainte de asta, Taverna Dracului.
Pe vremuri, aici era o spânzurătoare.
Dar, în seara asta, cârciuma era luminată vesel și pe mese se afla mâncare, și peste nu mult timp mâncam pește cu cartofi prăjiți cu oameni pe care îi cunoșteam, îmi uscam geaca pe un calorifer și hotărâsem să nu zic nimic despre cele întâmplate. Dar ce se întâmplase? Un bețiv. Un nebun.
Agasant. Normal.
M-am ridicat să mă duc la bar, să-mi mai iau ceva de băut. Mă mai încălzisem și eram mai calmă. Când am rămas în picioare așteptând, cu oameni în fața și în spatele meu, am simțit cum cineva își presează întreg trupul de spinarea mea. Trupul ud fleașcă.
PLEACĂ DE LÂNGĂ MINE!
– Linda! Ce-ai pățit?
E prietena mea, Lisa. Îmi pune o mână pe spinare și mă conduce spre mese. Apoi spune:
– Ce-ai făcut? Ai spatele ud. Și-a vărsat idiotul ăla băutura pe tine?
– Da, probabil că da, am zis. Cred că am să plec acasă.
M-am dus să-mi iau geaca de pe calorifer. Mâneca era încă udă, dar în locurile în care începuse să se usuce am văzut marginea unor pete de sare. Cristale. Sare? Tamisa e un fluviu cu apă dulce. Am întors geaca pe dos. Nu e cine știe ce, e o geacă ieftină de piele roșie, cu căptușeală călduroasă. Pe spate, între omoplați, se afla amprenta unei mâini. Ca și cum ar fi fost pârlită.
– Aici m-a atins, i-am spus Lisei.
M-a privit.
– Cine? N-a făcut nimeni asta, Linda – uite, așa e pielea.
– Acum, da.
Lisa crede că sunt beată sau mai rău.
– Vino un pic afară. Să respiri niște aer curat.
Am pornit către ușa din spate. Simt ochii lui asupra mea.
– Cine e tipul?, am întrebat-o pe Lisa. Ăla, de acolo, tânărul palid cu haină lungă albastră.
Și mă întorc să-l privesc. În încăpere nu mai e nimeni în afară de noi doi. Cârciuma e bătută de vreme. Cufundată în semiobscuritate. Lambriurile de lemn sunt roase.
Vopseaua de clei cade în bucăți de pe tavan. Un gemuleț rotund dă înspre o curte umedă și rece. O masă lungă traversează întreaga odaie. Băncuțe de ambele laturi. Într-un sfeșnic de tablă e o lumânare. Pe masă e o frânghie strânsă în rotocoale. E mai mult decât o frânghie. Un ștreang.
Se deschide ușa. Ușa se deschide înspre neant. Negru. Lumea de dincolo. Pustie. Lisa mă trage de braț.
– Nu ți-e bine, Linda. Vino afară. Haide.
Afară, sub un felinar stradal, doi oameni fumează. Totul pare să fie iar cum trebuie.
– Cine e? E atât de palid.
Lisa a scuturat din cap.
– Habar n-am. Toți sunt palizi. De la prea multe ore petrecute în fața ecranului.
– Poți să-mi aduci geanta? am rugat-o. Servieta maro de pânză. Nu vreau să mai intru.
Lisa a intrat pe ușa batantă înapoi în zgomot și în lumina veselă a cârciumii. Vreau să plec. Mă gândesc în sinea mea: La ce oră au zis că pleacă vasul?
– Vasul pleacă acum, aud că spune un glas.
Am mai auzit glasul ăsta în seara asta. Curtea din spatele cârciumii The Prospect of Whitby e goală. Mă întorc, o dată, de mai multe ori, ca o figurină dintr-o cutie muzicală. Nu e nimeni aici.
– Nu e nimeni aici.
Glasul lui Jonathan. Am luat-o razna? Cine îmi răspunde la gânduri? Nu știu de ce n-am intrat imediat înapoi în cârciumă. Aveam mâna pe clanță. În loc de asta, copleșită de panică, am încercat să plec.
Într-o latură a cârciumii e o alee care coboară înspre Tamisa.
Am pornit pe aleea slab luminată, singură.
Probabil c-o să se facă frig la noapte. Deasupra fluviului e ceață. Ceață care plutește deasupra apei. Văd vasul nostru legănându-se ușor, în sus și în jos. Ce ușurare. Puteam să mă duc și să mă așez undeva, așteptându-i pe ceilalți. N-o să-mi simtă nimeni lipsa.
Îl aud în ureche, atât de aproape de data asta, că mi se încrâmpoțește pielea:
– Ai dreptate. N-o să-ți simtă nimeni lipsa.
Bărbatul cel palid pe nume Jonathan e în spatele meu. Își pune brațele în jurul meu. Mă lupt cu el, dar e mai înalt și mai solid decât mine. Când se împinge în mine cu toată greutatea, nu e o greutate obișnuită, nu e nici mușchi, și nici putere. Ce e?
Cuprinsă de greață, îmi dau brusc seama ce este: e îmbibat de apă.
Se luptă cu mine, mă împinge, îmi dă șuturi, aproape că mă ia pe sus și mă duce pe vasul pustiu.
– Ăsta nu e vasul nostru!
Însă el desface frânghia ancorei și vâslește, îndepărtându-ne de chei. În timp ce el face asta, eu mă ridic de pe puntea pe care am căzut. Mă uit în jur înnebunită, căutând o scăpare.
Vasul e gudronat și dezolant, o ambarcațiune deschisă, jegoasă și bătută de intemperii, de pe alte timpuri. La cârmă e o siluetă ce învârte roata imensă a timonei. Când privirea mi se focalizează, văd un șir dublu de siluete așezate și vâslind. Brațele lor trag fără elan de vâsle.
Majoritatea poartă haine care nu aparțin lumii mele: veste, bocanci grei, fulare, jachete rupte ce acoperă cămăși fără guler, șepci pe genunchi.
– Cine sunteți?
Nu primesc niciun răspuns. Deasupra siluetelor ce vâslesc în tăcere se află o fată. Poartă jeanși evazați de denim, bandană, mărgele hipioate, cojoc de oaie; hainele sunt murdare, dar recognoscibile.
– Ce se întâmplă?, o întreb.
– Suntem blocate aici, a zis ea.
– Blocate? Cum? De către cine?
– Vasul ăsta e o dragă. Noi suntem cele dragate.
– Și încotro mergem?
– Acolo unde mergem întotdeauna.
– Nu înțeleg.
– Spre ochiul negru al fluviului.
În clipa asta, vasul se afla în mijlocul Tamisei și se îndrepta către răsărit, departe de luminile Londrei și către bezna ce nu are sfârșit.
– De cât timp ești pe barca asta?, am întrebat-o.
– De când m-am născut. De pe 3 iunie 1972.
– 1972?
– Da. În ce an suntem acum?
N-am răspuns. M-am uitat la ceilalți, mai bătrâni și mai ciudați. M-am dus la una dintre femei, înfășurată într-un șal.
– Ce faci pe barca asta?
Ea n-a răspuns. De felul meu, sunt o fire blândă. Însă acum m-am aplecat spre ea și am scuturat-o de umăr. Însă ea tot nu mi-a răspuns și nici măcar nu și-a ridicat capul. Am mai zgâlțâit-o o dată.
– RĂSPUNDE-MI!
Conturul ei – nu-l pot numi trup – s-a făcut fărâmițe în mâna mea. Femeia a căzut în față; din ea n-a mai rămas decât un morman de haine putrezite.
Am făcut un pas în spate, departe de grămăjoara de la picioarele mele, și m-am simțit prinsă de forța udă a tânărului cel palid.
– Tu o să-i iei locul, a zis el. Stai jos! Vâslește!
L-am lovit atât de tare, că am aterizat cu fața în jos pe punte. Lovitura mea nu întâmpinase nicio rezistență. Și totuși, el s-a aplecat și m-a tras înapoi în picioare.
Ce era el, care putea ca acum să fie o prezență solidă și saturată, și peste o clipă să se evapore în aer?
– Unde ne duci?
Ne-a zâmbit cu zâmbetul lui găunos.
– Nu există nicio destinație. Nu există sosire. Nu există niciun capăt al călătoriei.
M-am avântat pe lângă el, fără să știu prea bine ce fac, m-am aruncat către silueta impasibilă de la timonă. Încercam să întorc vasul înapoi către chei. Însă, oricât de tare împingeam silueta bărbatului, acesta revenea automat la poziția lui.
– Ești mort, ori viu? Arată-ți fața!
Silueta era învăluită într-o haină cu glugă imensă. Continua să privească drept în față. Tânărul cel palid m-a împins.
– Treci la locul tău! Vâslește!
– De ce nu-mi vorbește? De ce nu-și arată fața?
Privirea lui Jonathan era fixată asupra mea.
– Și dacă nu are nicio față de arătat?
Jonathan a sărit și i-a tras marinarului gluga de pe cap. Nu era nimic acolo. Figura, fără cap, continua să manevreze cârma. Jonathan i-a pus gluga la loc, iar aceasta a căpătat conturul unui cap de om.
Cu simțurile amorțite, împietrită, mi-am croit drum cu pași împleticiți până la locul meu de la vâsle și am început să vâslesc. În curând, mâinile îmi alunecau și mă dureau. Îmi simțeam sinele – ce o fi el, de fapt – dizolvându-se. Simțeam cum mă transform în echivalentul meu apos. Mă înecam. Dispăream. Mintea mea era ca un burete. Nu puteam gândi. Nu puteam fi.
Atunci asta înseamnă moartea.
Ăsta e somnul din care nu te mai trezești. Și totuși, trebuie neapărat să rămân trează. Nu trebuie să cedez. Trebuie să-mi amintesc cum mă cheamă. Spune-mi numele. Iar. Iar. Iar.
Am ridicat privirea. Luna străpunsese norii. Luna. Fluviul. Acestea erau lucruri reale din lumea reală. Această barcă a morții încă se mai afla în lumea reală. Dar în curând aveam să trecem în spațiul-umbră din care nu mai există întoarcere. Am înțeles că vasul are un interval limitat în care poate aluneca printr-o falie a timpului, pentru a aduna alte persoane ca mine și pentru a se întoarce pe mările pustii ale eternității întunecate.
Jonathan stătea în picioare la proră, lângă marinarul neclintit. În jurul meu, lângă mine, nu se vedeau decât vâslele ce se ridicau și se scufundau. Forma scobită a bărcii făcea aproape imposibil să vezi peste bord, dar, ceea ce ochii mei nu puteau vedea, trupul meu putea simți. Frigul. Liniștea mormântală, luna ce începea să pălească acum. Eram pe punctul de a trece de barieră.
Acum ori niciodată.
Am pus vâsla în suportul de ramă. M-am ridicat. Spre groaza mea, am văzut apa scurgându-se precum sângele din picioarele mele. Pășeam cu greutate prin sinele meu în curs de dizolvare. M-am mutat în tăcere de pe locul meu pe marginea bărcii. Am plonjat.
S-a auzit un țipăt de furie turbată. Jonathan se afla la marginea bărcii cu un cosor. Cârligul acestuia mi-a agățat cămașa. M-a pescuit din apă. M-am simțit trasă înapoi. Am dat cu toată forța din picioare, răsucindu-mi trupul în timp ce încercam să înot.
Cămașa avea să mi se rupă, nu-i așa? M-am întors pe jumătate pe spate, cu cosorul în coaste, în clipa în care țesătura s-a sfâșiat. N-am să uit niciodată privirea lui mustind de ură.
Eram liberă.
Apa era adâncă și rece. Am înotat, fără să mă uit în urmă, înfricoșată de ce aș putea vedea; că barca se întoarce după mine. Era o tăcere mormântală.
Nu știu cât timp a trecut. Am înotat în beznă. În cele din urmă, am văzut deasupra mea luna și am privit acel glob îndepărtat ca pe un prieten. Nu știu cum am ajuns la țărmul noroios al fluviului, ajutată de reflux, pe jumătate dezbrăcată și tremurând. Nu știu cum am primit ajutor, dar în noaptea aia am fost salvată.
S-a spus că am căzut peste bord, beată, și am ajuns în mijlocul Tamisei. Aveam noroc că mai eram în viață.
Am noroc că mai sunt în viață.
Am citit tot ce am găsit pe site-ul cârciumii The Prospect of Whitby, și sunt multe povești macabre, dar nici una care să-mi ofere răspunsul. Ce fel de violență și de spaimă, ce scop malefic l-au mânat pe Jonathan să-i distrugă și pe alții așa cum a fost distrus el?
Am aflat că un bărbat pe nume Jonathan Strong fusese spânzurat pentru contrabandă în 1838. Trupul îi fusese aruncat în Tamisa.
Și azi, când mă trezesc, mă gândesc că am trupul îmbibat cu apă. Și azi, când adorm, nu mai știu precis unde încep și unde mă sfârșeșc.
Pe vremuri, credeam că lumea e un tărâm uscat, cu granițe ferme. Credeam că viața și moartea sunt stări distincte.
Acum știu că lucrurile sunt lichide și că sunt poroase; nu sunt câtuși de puțin solide.
Fac tot ce pot ca să evit fluviul Tamisa. Unde, în beznă și ploaie, neluminat de lună și nemișcat, se află Jonathan.
(Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)
Traducere din limba engleză de Vali Florescu