A scrie despre romanul lui António Lobo Antunes Fado Alexandrino, o carte monumentală a secolului XX și, tocmai prin aceasta, greu tangibilă, e în sine un demers dificil. Sentimentul că mereu ceva îți scapă, deși totul e în lumina adevărului imediat într-o relatare tulburător de realistă, e probabil cel mai acut după lectura cărții, impunătoare nu doar prin proporții, ci mai ales prin ambiția auctorială de cuprindere a întregului. Acest întreg, la coaja factualității reducând derulările, e istoria recentă a Portugaliei, dar și, în profunzimea întemeierii și a lecturii, condiția umană în frumusețea și cinismul, în duioșia și derizoriul implicite. E în pagini și o presupusă istorie a lumii, concatenată verigă după verigă în „cânturile“ cărții, sau mai degrabă o istorie a ideilor și ideologiilor care au deformat realitățile individuale, indiferent de presiunea politică ori socială în care s-a născut cartea rememorărilor.
Pe aceste coordonate se așază cvasi-intangibilul roman al lui Lobo Antunes care, din nefericire, nu a devenit carte de identitate pentru scriitorul portughez. Mai degrabă, anumite episoade oarecum ireverențioase sunt cele care au declanșat o anumită respingere până și într-o societate portugheză a dialogului, pentru că adevărul dezgolit, pe punctul de a naște nu poate fi combătut. António Lobo Antunes e medic psihiatru și reușește în întreaga lui operă să transcrie adevărul individual în curgere din stadiul preverbalizării până în cel al expunerii în cuvinte; mai degrabă, în fluxul neîntrerupt a ceea ce începutul secolului punea sub semnul stream of consciousness. Astfel se ascund procesele în care conceptele se lasă purtate de valurile ideilor, transformate în cuvinte și expresii, iar ideile în paragrafe. Adevărul e în stadiu embrionar, asumat ficțional și teribil de apropiat de ceea ce în suprapunerea perspectivelor subiective duce la nașterea obiectivității transsubiective. Cu alte cuvinte, nu îl poți contrazice pe Lobo Antunes decât dacă te situezi într-o bulă ideologică în care acest adevăr e respins și în care, dacă ar pătrunde, ar submina înseși ideile transformate în arme.
Fado Alexandrino asta face: subminează adevărul ideologiilor și îl reduce la percepția preverbalizată, ceea ce, în perspectiva lui Dinu Flămând, marele prieten și traducător al lui Lobo Antunes în română, presupune un discurs halucinant și fluid, în care fragmentele se contopesc nu într-un puzzle, ci într-o juxtapunere fluidă, păstoasă pe alocuri. Efortul lectorului nu rămâne doar acela de a potrivi fragmentele, de a le așeza în ordinea unui adevăr exterior, imuabil, de necontestat, ci de a înțelege cum se combină apele textuale ale celor patru discursuri în locul de confluență:
„Pariul riscant al scriitorului îl antrenează pe cititor într-un tip de narațiune halucinantă, care tocmai începând cu această capodoperă va deveni principala trăsătură identitară a operei sale de maturitate: o strategie estetică de seducție ce rezultă din marea densitate a frazei și dă prioritate emoției, deseori cu elanuri lirice ce sporesc aspectul baroc al întregului, dar procedând la reținerea și dispersarea permanentă a informației, ceea ce creează o imensă tensiune a lecturii. Chiar dacă la început aderăm cu dificultate la structura extrem de fragmentată a acestei materii, cu episoade narative ce trec de la un moment la altul, fără să anunțe schimbările de situație, și de la un personaj la altul, fără să precizeze totdeauna identitatea vocilor, cu evocări supraetajate și alternanțe bruște de ton, de lexic și de stiluri, se degajează treptat din acest dans al fragmentelor viziunea lui Lobo Antunes despre lumea noastră interioară angrenată în obscura energie a istoriei colective.“ (pp. 9-10).
Prefața, dar mai ales traducerea lui Dinu Flămând sporesc poeticitatea operei – probabil că muzicalitatea ei este ajutată și de ambiția cântăreței de fado Cristina Dăscălescu Dordea, care contribuie la transformarea structurală într-o operă barocă (un cuvânt cu origini portugheze), recuperând din preclasicism tonalitatea, progresia de acorduri și cadențele scriiturii. Dar, cunoscând numeroasele traduceri ale poetului român din Lobo Antunes și din Pessoa, nu pot trece cu vederea cursivitatea poetică a întregului numit Fado Alexandrino. De altfel, probabil că această combinație este rețeta perfectă a traducerii unei cărți care nu doar că poartă acest nume, dar implică și o juxtapunere între dimensiunea muzicală presupusă și cea epopeică.
Prozatorul portughez include această dimensiune melodică a genului muzical interpretativ portughez în ambiția mai amplă de a atinge dimensiunea epopeică sugerată prin alexandrinul dodecasilabic care servește organizării operelor epice în versuri. Însă alexandrinul lui Lobo Antunes este complex și trimite la înțelesul secund al termenului, acela de încărcătură a unei subtilități excesive, plecând de la rafinamentul constructiv al poeziei alexandrine obligatoriu erudite, pe alocuri eclectice. Așadar, versul iambic reductibil la cele 12 silabe transformă numărul 12 în cheie de lectură a arhitecturii romanești (romanul este organizat pe trei părți, înainte de revoluție, revoluția, după revoluție, fiecare conținând 12 capitole/ cânturi) și are directă legătură cu organizarea epopeică pe cânturi (de regulă, într-un număr multiplu de 12), dar expunând-o nu cu ambițiile construcției antice, ci plecând de la inserția umorului în epopeea barocă și ajungând până la demitizarea joyceană, respectiv până la demantelarea postmodernă.
Alexandrinul lui Lobo Antunes e și un angajament estetic, dar și o încercare de reorganizare a materiei epopeice plecând de la principiile poeticității din fluxul preverbalizării și ajungând la rescrierea postmodernă a unuia dintre marile texte ale portughezilor, Lusiada. Camões, deși nu a inclus nimic subversiv la adresa autorităților lusitane, a trebuit să primească îngăduința pentru tipărire de la Biserică, de la Inchiziție și de la administrația regală. Eliberat de constrângerile ideologice la care fusese supus poetul portughez (să îl citim în acest context ca poet național), António Lobo Antunes, care a plimbat prin Întoarcerea caravelelor cadavrul tatălui lui Camões, simbol extrem de puternic pentru a exprima leșul imperiului, are ambiția de a scrie o operă alexandrină pandant la Lusiada. Este o scriere despre o Portugalie a timpului său, proiectând în pagini patru povești întrepătrunse, patru fluxuri ale conștiințelor ca voci nerafinate ale unor evangheliști contemporani, într-o mărturisire încărcată de vicii amintite sau imediate.
Iată, pe scurt, în expunerea cu forța satirică și duioasă a scrierii lui Lobo Antunes, trama: patru personaje, camarazi în războiul colonial din Mozambic, cu origine socială și de orientare ideologică diferite, se întâlnesc după zece ani să povestească fostului lor comandant, căpitanul Mendes, absent ca implicare epică, propriile fapte care devin mărturisiri despre istoria recentă a Portugaliei. Cartea a fost scrisă în 1983, la nouă ani distanță de la Revoluția Garoafelor, și mărturisește stratificat, împotriva canonului, traume individuale și ale societății, într-un futur proche tangibil (acțiunea povestirii este situată inteligent după actul scrierii, fără a se rupe de folia de prezent continuu în care se anunță a se vărsa cele patru discursuri).
Lobo Antunes construiește tipologii perfect identificabile din Portugalia sfârșitului de veac: de la complexul soldat Abílio, născut în lumea submediocră și compromițătoare a societății în derivă, incapabil să evolueze dincolo de prefigurarea destinului (fatum, în latină, de unde vine fado, în portugheză), la sublocotenentul Jorge Borges care, ne anunță Dinu Flămând, e socotit alter-ego al autorului de exegeții operei marelui prozator, pedepsit de destin pentru îndrăzneala de a ieși din predefinirea socială (de castă). Apoi de la ofițerul de transmisiuni Celestino (un personaj fluid, al cărui grad nu se cunoaște), idealistul înfrânt de destin, de regimul penitenciar portughez și de experiențele post-carcerale, până la locotenent-colonelul Artur Esteves, care, în ciuda remarcabilei evoluții în carieră în urma revoluției, rămâne dominat de vicii, lipsit de voință, redus de destin la o caricatură a ceea ce a fost și este expus de istoria mare în forma triumfalistă păguboasă.
Față de romanul lui Joyce în care odiseea unui om banal, care expune într-un singur flux plictisul generalizat dintr-un Dublin care crește la dimensiunea întregii societăți umane, Lobo Antunes proiectează patru trasee epice intercalate, într-un Nou Testament epopeic al unui alt spațiu ridicat la universalitate. Este Lisabona, în care se consumă deopotrivă istoria Portugaliei engramată în materie discursivă in statu nascendi și istoria umanității. Spre deosebire de tragicul din epopeea antică, ori de comicul celei baroce, sau de forța corozivă a celei de la finalul modernității și începutul postmodernității, scrierea lui Lobo Antunes reușește să cuprindă toate aceste trăsături. Tragicul rămâne al scriiturii, un cântec de beție, ireverențios și fascinant din punct de vedere stilistic, comicul în încercarea de exorcizare poetică prin fado, iar deconstrucția prin însăși dubla miză alegorică în raport cu Portugalia actuală și cu Portugalia reconfigurată în raport cu Lusiada maestrului Camões.
Fado Alexandrino e, așadar, un poem epic amplu, alcătuit din 3 x 12 cânturi, în care centrul de greutate e însăși scriitura, rafinamentul alexandrin al lui António Lobo Antunes.