În lumea noastră cu forme mişcătoare, nu e de mirare că şi reperele constante se zgâlție, se reconfigurează. Cum așteptăm, în fiecare an pe vremea asta, să aflăm ce filme văzute în anul precedent au fost votate la Premiile Oscar ale Academiei Americane de Film, ne-am pregătit și anul acesta să ne confirmăm sau să ne infirmăm intuițiile. Cum am scris aceste rânduri cu puțin înainte ca trofeele să fie anunțate și scăldate în luminile unui mare show, observ că predicțiile de acum o lună nu mai sunt valabile. Mai toată lumea ar fi pariat, în continuare, pe câștigătorul festivalului de la Veneția, The Brutalist de Brady Corbet, ori pe coproducția majoritar franceză vorbită în spaniolă, Emilia Pérez de Jacques Audiard (aceasta, din cauza declarațiilor făcute pe social media de actrița trans Kárla Sófia Gascón). Din pricini diferite, a câștigat Anora a lui Sean Baker, iar A Complete Unknown de James Mangold, lungmetrajul dedicat lui Bob Dylan (opt nominalizări, printre care pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Scenariu adaptat, Cel mai bun actor principal-Timothée Chalamet ș.a.) a fost lăsat deoparte.
La aceast film vreau să mă refer în rândurile ce urmează, pentru că pe mine, una, m-a surprins plăcut și pentru că marchează o parte din traiectoria celui mai mare poet al muzicii unei generații protestatare, care a și câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, Bob Dylan. Probabil că cei care mă cunosc ar pune opțiunea mea și pe seama apartenenței mele la generația baby boomers, cei care în România anilor ’60 se credeau și ei un fel de hippies și adorau muzica americană a culturii populare și protestatare ajunsă la noi prin LP-uri și apoi pe casete obsesiv ascultate pe casetofon. Pentru că despre anii ’60 e vorba în filmul biografic dedicat lui Bob Dylan, A Complete Unknown, urmărind mai ales anii 1961-1965, când sosește la New York și începe să se afirme, mai ales grație protecției marilor figuri ale muzicii folk, Pete Seeger (jucat impecabil de Edward Norton, nominalizat la Oscarul pentru rol masculin secundar) și Joan Baez (interpretată de Monica Barbaro, nominalizată la trofeul pentru rol feminin secundar). Poate e prea devreme să polemizez cu cei care au criticat filmul pentru că nu revelează mai multe despre Bob Dylan, dar vreau să amintesc doar că este vorba doar de o mică porțiune din viața celui care a ajuns „vocea unei generații“.
Adaptare a unei cărți de Elijah Wald, Bob Dylan Goes electric, cu un scenariu de James Mangold și Jay Cocks, filmul surprinde, urmărește doar evoluția până în 1965 a cântărețului-poet, când în plin concert folk la Festivalul de la Newport el înlocuiește chitara „rece“ cu cea electrică și trece la rock, spre disperarea organizatorilor și a unor fani. Dar filmul lui Mangold nu e doar un biopic. Așa cum declară regizorul, e și un portret al „omului de geniu“, cu trăsături misterioase și inexplicabile. Cum spunea cineva, Dylan e un fel de „extraterestru căzut pe pământ“. Timothée Chalamet interpretează foarte revelator acest personaj și, în plus, cântă cu vocea proprie (unii spun că mai bine decât Bob Dylan) aproximativ 40 din cântecele scrise de el. El cântă și împreună cu Monica Barbaro (de asemenea cu vocea ei) unele dintre șlagărele interpretate împreună cu Joan Baez, ceea ce și atrage până la urmă despărțirea dintre cei doi artiști, angajați într-o idilă, dar foarte preocupați de forma și mesajul cântecelor proprii. Probabil că mulți spectatori se vor bucura să audă „Blowin’n the wind“, „Mr Tambourine“, „A Hard Rain’s Gonna Fall“, „I Was young When I Left Home“ etc.
Personajul din film e prins de fapt între două iubiri, pentru că, în afară de Baez, el are o iubită „oficială“, jucată de Elle Fanning, cea care era partenera lui Chalamet și în lungmetrajul lui Woody Allen A Rainy Day in New York. Dacă tot am ajuns la revederea filmografiei actorului principal, trebuie să-mi fac mea culpa și să recunosc a nu fi avut prea multă încredere în posibilitățile lui actoricești. L-am văzut, foarte tânăr, în rolul din Call Me by Your Name, povestea homoerotică semnată de Luca Guadanino, și mai ales în franciza Dune, din 2020 și 2023, în musicalul Wonka din 2023. În noul rol dovedește și că a înțeles viziunea regizorală, dar și că s-a documentat intens în legătură cu biografia și opera lui Bob Dylan. Am citit că a discutat mult și cu Austin Butler, cel care juca rolul principal în Elvis. Oricum, el reușește să dea un contur interesant figurii lui Dylan, neînțeles chiar și de oamenii apropiați, precum Joan Baez (care îi spune la un moment dat „you are an asshole“), Pete Seegar, adoratul său Woody Guthrie, ori managerul-producător Albert Grossman. Numai nonconformistul Johnny Cash încurajează trecerea lui la „electric“, ceea ce demonstrează mai mult că el însuși era un nonconformist.
Despre rolul major al lui Bob Dylan în muzica americană din anii ’60-’70 s-au mai preocupat și alți cineaști majori, precum foarte bunul cunoscător al domeniului, Martin Scorsese, care a realizat două documentare dedicate acestei figuri centrale a muzicii protestatare din perioada contestării războiului din Vietnam, a crizei rachetelor și a asasinării președintelui John Fitzgerald Kennedy. Scorsese a realizat documentarele Rolling Thunder Revue: A Bob Dylan Story (2019) ori The Last Waltz (1978). Și președintele juriului de la Berlin de anul acesta, Todd Haynes, a realizat un film dedicat lui Bob Dylan, I’m Not Here. Ca să nu mai vorbim despre unul dintre primele documentare dedicate lui Bob Dylan, după accidentul lui de motocicletă din 1966, decisiv pentru curentul Direct Cinema – Don’t Look Back, realizat în 1967 de D.A. Pennebacker.
Importantă este, desigur, și opera lui Dylan de după evenimentele relatate în filmul lui James Mangold (un regizor stimat, mai ales pentru Copland – 1997, Girl Interrupted-1999, Indiana Jones and the Dial of Destiny – 2023), cele șapte albume de desene și picturi realizate de Dylan însuși, volumele de versuri, concertele în toată America și, desigur, și muzica pentru unele filme. El a scris cântecul premiat cu Oscar, „Things Have Changed“ din filmul Wonder Boys (2000) de Curtis Hanson, dar a semnat și muzica unuia dintre cele mai dure westernuri realizate vreodată, Patt Garrett și Billy the Kid (1973) de Sam Peckinpah.
Noul film al lui Mangold a fost admirat și de regizori importanți precum Oliver Stone sau Paul Schrader, iar reviste respectate de cinema au lăudat lungmetrajul pentru austeritate, precizie și mai ales pentru interpretarea densă și acaparantă. Peter Bradshow de la „Variety“ a scris, de pildă, chiar că, interpretat de Chalamet, Bob Dylan este „hipnotic“. Sunt total de acord și recomand călduros spectatorilor noștri filmul, deși nu se știe exact de ce (poate e de vină ticktockizarea culturii populare) la noi, filmele muzicale nu prea au succes în România. Oricum, măcar numeroșii fani ai lui Timothée Chalamet ar avea de ce să vadă acest film. El ar fi meritat Oscarul și pentru că, în cazul lui, ar fi primul, în timp ce pentru Adrian Brody (pentru Brutalistul) ar fi încă un trofeu, care, în plus, imită ce face el în Pianistul lui Roman Polanski. Iată o temă de reflecție pentru cinefili.