Când Bedros Horasangian publica în 1987 romanul Sala de așteptare, generația optzeci se afla la zenit.Trecuseră patru ani de la apariția celor două „manifeste“, camuflate în regulamentare „debuturi colective“, Aer cu diamante și Desant. Era limpede, pentru critica literară ca și pentru cititori, că este vorba de o generație de creație, nu de una strict biologică. Nume precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, George Cușnarencu, Cristian Teodorescu, Nicolae Iliescu, Ioan Lăcustă ș.a. reveneau în discuțiile despre o nouă poetică a prozei. Poetică din care realismul și analiza psihologică, evenimențialul și „obsedantul deceniu“ dispăruseră, lăsând loc „aventurilor într-o curte interioară“, „texistenței“ și autoreferențialității. „Cursul istoric“ al prozei noastre, care consemna deja un deceniu și jumătate de mandarinat al romanului, ca specie dominantă, fusese răsturnat de optzeciști, care debutaseră cu toții cu proze scurte. Însă acum, la câțiva ani după debut, în a doua jumătate a ultimului deceniu al dictaturii comuniste, câțiva dintre ei se întorceau la roman. Cu numai un an înainte, în 1986, Mircea Nedelciu publicase Tratament fabulatoriu, iar după un an, în 1988, Gheorghe Crăciun va scoate Compunere cu paralele inegale, George Cușnarencu Tangoul memoriei, iar Cristian Teodorescu, Tainele inimei.
În acest context, de schimbare vizibilă a „spiritului epocii“, romanul lui Bedros Horasangian a fost receptat în 1987, pe bună dreptate, ca un manifest pentru un nou fel de a scrie roman. Un manifest care semnala ruptura, pe de-o parte, față de proza generației anterioare, iar pe de alta, față de modalitatea propriei generații. Romanul lui Horasangian nu era nici „subțire“ (dimpotrivă, era masiv, având în versiunea din 1987 nu mai puțin de 624 de pagini), nici autoreferențial, nici încărcat de teorie. Modelele sale erau interbelice și, după cum a scris Eugen Simion în cronica pe care i-a consacrat-o, romanul începea, practic, de acolo de unde se opriseră prozatorii dintre cele două războaie, dintre care doi – Camil Petrescu și Anton Holban – sunt prezenți indirect în narațiune. Împreună cu un alt volum al lui Horasangian, Parcul Ioanid (culegere de proze scurte apărută cu un an înainte), Sala de așteptare a devenit, de atunci încoace, unul dintre reperele definitorii ale optzecismului, în pofida unor diferențe de poetică personală deloc neglijabile față de tipul de proză practicat în cadrul Cenaclului „Junimea“, sub conducerea lui Ov. S. Crohmălniceanu.
Anul trecut, la o nouă ediție – după reeditarea tale quale a celei inițiale, în 2002 –, Bedros Horasangian a refăcut romanul, pornind de la evidența faptului că, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea volumelor optzeciștilor, în 1987 textul a fost cenzurat. Nu trebuie să ne mire că defuncta cenzură comunistă a operat și asupra acestui text, în pofida faptului că autorul său era un tânăr scriitor fără suprafață socială: optzeciștii erau suspectați în bloc, literatura lor era bănuită (pe bună dreptate) a fi „evazionistă“, întrucât refuza să ia parte la corul encomiastic oficial, iar libertățile pe care și le permiteau iritau pudibonderia regimului.
Refacerea romanului Sala de așteptare a produs însă mai mult decât o completare a textului cu fragmentele cenzurate din versiunea inițială. Avem de-a face acum cu un roman de mari dimensiuni, altfel construit, fie și numai ca urmare a extinderii anumitor fragmente și a inserției altora. Raporturile între părți, ca și între părți și întreg, se schimbă în această nouă versiune. Rezultatul acestor transformări este cu totul altceva decât un manifest optzecist, reluat și restaurat în forma sa de dinainte de a fi fost cenzurat: este un roman total, în înțelesul pe care îl dă astăzi Bedros Horasangian acestui concept. Relativa opacitate a receptării critice față de acest demers trebuie, desigur, pusă pe seama extincției vieții literare și a dispariției interesului pentru idei, în cultura noastră actuală.
în noua sa înfățișare, Sala de așteptare păstrează miza mare a versiunii din 1987. Refuzând livrescul – abundent atât într-o parte a prozei generației șaizeci, cât și în rândurile optzeciștilor –, Horasangian se întoarce la conceptul de autenticitate, pe care îl interpretează însă nu numai la nivelul textului, ci și al relației literatură – viață. Astfel, nu numai literatura (i. e. textul) este o nesfârșită „sală de așteptare“, în care sensul își amână mereu constituirea. Însăși viața este o asemenea sală nesfârșită a unor amânări permanente, după cum o atestă, de pildă, succesiunea aparent arbitrară a fragmentelor în roman: după un început datat 1953 – anul morții lui Stalin – și redactat în stil de roman realist obiectiv, cu descrieri minuțioase de atmosferă, prozatorul introduce un fragment apocrif de jurnal, scris la persoana întâi și datat 1914, adică preziua Marelui Război. Cele două capitole în care adie sugestia unui sens istoric sunt urmate de un altul, scris în stil „autentist“ și datat 1984, din care lipsește sugestia referinței istorice, adică opusul primelor două. Întregul roman este construit în acest mod, prin care prozatorul procedează la o deconstrucție paralelă a poeticii romanului tradițional și a sensurilor istoriei.
Citit astăzi, devine limpede că romanul nu conține – așa cum căutam înfrigurați în versiunea din 1987 – o „mare gnoză“ ascunsă. Deconstrucția istoriei nu camuflează vreun sens secret, deconstrucția structurilor romanului nu strecoară pe dedesubt un alt înțeles al literaturii. Măiestria remarcabilă a lui Bedros Horasangian (cu atât mai remarcabilă acum, pe spațiul a peste 840 de pagini) constă tocmai în măsura cu care controlează o construcție narativă care pare, după standardele actuale, lipsită de măsură. Personaje calchiate după modele camilpetresciene sau inventate cu totul, întâmplări mărunte petrecute pe fundalul marii istorii, pasaje în care stilul modernist interbelic este „topit“ – cu o iscusință interpretativă care îl trădează pe avidul cititor care este romancierul – în materia unor narațiuni pseudo-erotice optzeciste: toate acestea se întrepătrund, alcătuind pas cu pas universul unui roman care este doar atât. Nu o „Nouă Gnoză“, nu un manifest politic anticomunist, ci un roman. Nimic mai mult, vorba lui E. Lovinescu, dar nici mai puțin decât atât.
Noua versiune, mult amplificată și rescrisă, accentuează și aspectul de pseudo-Finnegans Wake al Sălii de așteptare. Căci deconstrucția sensurilor merge mai departe decât va fi permis cenzura anului 1987. Legăturile dintre personajele și întâmplările derulate pe o întindere de aproape un secol se diluează, logica narativă a aglutinării unor întâmplări separate de mari intervale de timp devine obscură. Din admirație de scriitor, Bedros Horasangian nu doar deconstruiește, ci chiar descompune structura romanului camilpetrescian („dosarul de existențe“) până când însăși ideea de structură, de „oglinzi paralele“, devine evazivă. Totuși, prozatorul nu împinge actul de disoluție până la dispariția oricărui sens și a oricărei logici. Dimpotrivă, romanul rămâne inteligibil și, pe alocuri, chiar pasionant, mai ales pentru cititorul cu aceeași patimă a literaturii ca și autorul.
Trebuie spus, cu un anume regret, că, refăcând și amplificând romanul, Bedros Horasangian s-a plasat împotriva curentului. Nu doar că un asemenea text masiv descurajează chiar și cititorul profesionist, într-o epocă în care tehnologia accelerează paroxistic circulația informației, sufocând valoarea și împingând lectura în colțul satisfacerii, cel mai adesea, al unei nevoi simple de ficțiune. Miza mare a romanului este de natură abstractă și presupune – pentru a fi receptată corespunzător – o piață și o viață literară preocupate de idei și animate de dezbateri intelectuale, care nu există în România de azi. Dimensiunile romanului îl fac, de asemenea, neatrăgător pentru traduceri, deși poate că în alte literaturi miza sa amplă, reunind modernitatea cu postmodernitatea și romanul cu antiromanul, ar găsi un ecou critic mai amplu decât în țară.
Oricum, avem în Sala de așteptare unul dintre romanele definitorii ale postmodernismului românesc, iar în Bedros Horasangian pe unul dintre cei mai importanți prozatori ai generației optzeci. Reeditarea în format integral mi-a prilejuit o reîntâlnire de gală.