Lucian Vasiliu este al 33-lea poet dintr-o serie de onoare, a laureaților Premiului Național „Mihai Eminescu“, care se acordă la Botoșani în fiecare an. Din fericire, tradiția a ținut și premiul a fost decernat și în acest an, pentru a 34-a oară, ceremonia fiind însoțită de lansarea volumului – totdeauna o antologie destul de masivă – laureatului din anul precedent. Poetul din Iași are datele unui optzecist canonic. S-a născut în 1954, într-o zi de ianuarie cu o săptămână înainte de ziua lui Eminescu. Asemenea multor poeți importanți ai promoției sale, a debutat în 1981.
Titlul antologiei sugerează că autorul este de veghe și prevede, cu probabilitate pe care se străduiește să o sporească, însă fără a-și asuma certitudini, fenomenele și capriciile timpului, încercînd să prevină publicul despre gerurile, înghețurile, vijeliile și cețurile care îl așteaptă. Texte din șapte volume, adunate în 43 de ani de bogată activitate, reconstituie modul în care Lucian Vasiliu a reușit să aproximeze și să anticipeze mersul curenților și curentelor prin poezia românească. Dar rolul meteorologului de serviciu nu este doar de a „ghici“ vremea din viitor, ci și acela de a stoca date pe temeiul cărora, prin extrapolare, urmașii și urmașii urmașilor săi vor putea să facă predicții tot mai exacte.
Spre deosebire de alți poeți care se văd și chiar se proclamă în ipostaze de luceferi, tribuni, generali, profeți magnifici sau măcar stegari și trîmbițași, pe fronturi destul de precare de altfel, autorul Lucianogramelor se închipuie cu modestie și oarecare autoironie un colecționar de date adunate „pe o carte“, fișate conștiincios pentru a fi utilizate, ca și romanțele lui Minulescu, „mai tîrziu“. Poetul a fost și muzeograf și înțelege să tezaurizeze documentele trecutului pentru uzul altor generații. El se visează „Marele Terfelogar“ al Bibliotecii Universale. Multe dintre texte fac aluzii ori se referă direct la înaintași, de la cei îndepărtați precum Conachi, pentru care manifestă o veritabilă pasiune, Eminescu și Întîiul Vasiliu (Bacovia), la cei mai apropiați în timp precum magistrul Ursachi, concitadinul Don Caesar (Ivănescu), Adrian Popescu sau Dan Laurențiu. Lucian Vasiliu este un postmodern livresc care nu-și ignoră, ci își asumă rădăcinile cu mîndrie: „Eu am strivit muște cu ceaslovul lui Creangă.“
Meteosensibilul liric este inventatorul unor „specii“ de poezie care sînt niște forme non-fixe, în răspărul celor consacrate (sonet, gazel, rondel etc.). Ele sînt Francmonada (de la fragment și monadă deși tocmai monada este indivizibilă) și Lucianograma. Și Mona-Monada, poate fi personaj, dar și formă a versificației. Monada ca atom cu spirit sau ca organism protozoar este minusculă. Din nou, poetul se alintă autoironic. El ar lucra cu forme microscopice, cu infinitezimalul și calculul diferențial. O face spre diferență de înaintașii lui, care au operat cu Noime și megalitice, cu noduri și semne etc.
Lucian Vasiliu practică blîndețe, deși scrie mereu cu ironie și chiar forțează limitele umorului, pînă și în evocarea momentelor dramatice (detașarea tatălui, preotul Ștefan Vasiliu în Transnistria în 1943). El este dintre ludicii care nu-și pierd surîsul, fiind departe, printre congenerii stricți, de încrîncenările unor Marta Petreu, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, situîndu-se mai aproape de copilărosul Traian T. Coșovei. Nu ni-l putem imagina semnînd o Carte a mîniei sau invocînd Îngerul negru. Cu trăsături bine marcate, Lucian Vasiliu își delimitează un teritoriu personal în poezia ultimelor decenii și această antologie îl cartografiază precis. El este unul dintre cei mai comentați poeți de azi și lista autorilor care s-au ocupat de poezia sa, expusă la finalul voumului, numără peste 80 de nume. Un corp de referințe critice, cît de succinte, ar fi dublat numărul de pagini al cărții.
Prin intermediul unei culegeri reprezentative de texte poetice, Lucian Vasiliu, intrat cu lauri în al 15-lea lustru al vieții, se prezintă cititorilor săi în toate ipostazele unui autor deopotrivă complex și original. În ceea ce mă privește, îmi plac mai ales versurile sale mai grave, mai melancolice, în care ludicul se temperează, precum în acest frumos text: „Bat clopote și tu dormi/cad stele și tu dormi/ nasc pietre și tu dormi// peste mîinile tale reci/ trece/ umbra mea călătoare/ și tu dormi/ bat clopote și tu nu auzi/ cad stele și tu nu le vezi/ nasc pietre și tu nu știi// tu dormi cu genunchii la gură/ în ceara lumînărilor stinse.“