Nicolae Panaite ar putea fi socotit un poet al materiei pe care se străduiește a o surprinde cu o specifică ingenuitate, dintr-o mare diversitate de unghiuri vădind tendința de-a se identifica obiectiv pe sine. Secvențele operației se adună nervoase sub o dublă orientare, pe de o parte, spre concretul mediului ambiental, pe de alta spre ființa care-l înregistrează spre a se regăsi prin intermediul acestuia. Impaciența i se vede sporită de varietatea stimulilor ce vin din afară într-un amplu șir, spații și timpuri intersectându-se în actul scriptic, nedomolite în tentația de a-i acorda cât mai numeroase răsfrângeri: „într-un amurg de secol,/ cerul era parcă înclinat,/ atunci fost-am la o vecernie viscolită,/ la o încremenire de nopți,/ iluminare, singurătăți și spadă./ Era și un zid cu felinare,/ în lumina lor am văzut suflete/ cum ieșeau din foc și zăpadă.“ (Într-un amurg de secol). Atingând o incandescență a melanjului tensionat nu fără mijlocirea trupului și a limbajului care nu pregetă a deveni o energie fizică perturbatoare. Nicio disciplină nu pare fi în măsură a potoli terifianta invazie a ultimului: „vorbele ce dau buzna spre mine/ zguduie geamurile ca o toacă/ siguranța a ajuns ca un plumb încins/ care vine din toate părțile deodată“ (Prin hăurile foii). Erupția materiei nu ezită a suprima distincțiile elementare în elanul său spre o totalitate ce are aerul a se amâna totuși prin chiar dispoziția insațiabilă cu care e urmărită. Excesul cuprinde spectrul capitulării: „de-abia se mai zăresc identitățile/ tăcerile curg/ ghipsul greu cade/ vocalele-s jos/ în hohot de nașteri și cuțite de plumb/ toate rețelele nu-mi mai sunt de folos“ (Toate rețelele). Indiferent de circumstanțe, despotismul în cauză operează pe o largă gamă. Acolo unde nu ne-am aștepta spaima auctorială vede un șir de caricaturi patetice: „în insula lui Euthanasius/ au loc spectacole de circ/ în arenă se aruncă sare/ animalele nu-și mai ascultă dresorii/ vor sare cât mai multă sare// deasupra apelor/ cuvintele ca niște chipuri se ridică“ (Plan I). Sau cu ironic-dramatică nuanță: „Un obiect rămas parcă/ de la potop/ îmi umblă prin casă;/ eu, cu ziarele/ din ultima vreme,/ îl îmbrac să aducă a om“ (Versete, 7). Ideea devine lăcașul unor aventuri: „…mă cațăr pe idee/ precum feline pe arbori/ îi dezvelesc făptura/ ascultă șoaptele miezului// ideea nu se rușinează/ devine precum o femeie goală.“ (Distileria profetului Elefterie). Divinitatea însăși nu ezită a se ivi în mijlocul ruinelor: „«Casa veche se scorojește/ se numără coastele zidului./ Dinăuntru mama/ din afară degetul mare al lui Dumnezeu/ va netezi-o.»“ (A doua zi ). În atari condiții rebarbative religia nu rezistă, acceptând a corobora criza: „Credința zilei de az’/ toarnă nesiguranța zilei de mâine/ în ulcioare de lut arse bine/ pe al morții obraz.“ (Bate cântarul). În lumea materiei expansioniste unealta poeziei suferă la rândul său: „mâna scriitoare tremură/ precum un delfin/ în adâncul unei mări secate/ făptura-mi întreagă tremură/ ca un enoriaș al rugului// uimirea și spaima/ ca niște liane/ mă învăluie mă pătrund.“ (Mâna scriitoare). Finalul bardului-mântuitor e unul catastrofic: „în poem intru/ ca într-o locuință în flăcări/ în care se aud strigăte/ rând pe rând îi mântui pe toți// rămân singurul locuitor/ al lăcașului/ dorind să ies nu mai pot/ pe mine însumi/ nimeni nu mă mai poate salva…“ (Ibidem). Cu toate acestea, vizitator pasional al spațiului dezastrelor fizice, poetul nu-și îngăduie a rămâne într-însul. Treptat întoarce foaia. O vitalitate temperamentală îl îndrumă spre o perspectivă a neutralității de unde poate dispune de o privire mai largă asupra condiției umanului. Cu dubla valență a acesteia, cea a durerii și cea a izbăvirii. O dialectică a contrastelor balansând în cotidian pe care o îngăduie e una eficientă grație alternativelor compensatoare. Cursivitatea imprevizibilă a vieții sugerează o soluție: „Pentru că mereu/ Mă îndepărtez de tine/ (ca să te știu mai aproape);/ Pentru că niciodată nu știu/ Ce se petrece-năuntrul privirii;/ Pentru că totdeauna vorbești/ Despre tăria sâmburelui;/ Pentru că locul de ieri/ Nu-l vei mai găsi niciodată.“ (Mai rămâi). Dispoziția curentă rămâne una a relativizării deciziilor, a tergiversării, a unui echivoc fertil, peisajul moral precum și cel obiectual ilustrând-o: „Chipul meu nu-i al meu…/ Pereții vin înspre mine…/ Prin ferestre văd încolțind/ Nemaiîntâlnite semințe,/ Frunzele lor, albastre și roșii,/ Le strâng/ pentru învierea ce este aproape.“ (Versete, 6). Monstruozitățile proiectate pe un ecran al firescului își reduc efectul: „Ridurile ființei tale sunt pline de rușine, ură și dispreț. O șuviță de sânge îți traversează pieptul. O privești ca pe un semn ceresc, ca pe o icoană căreia pereții locuinței tale nu-i sunt îndeajuns.“ (Lunetă, V). Inclusiv cu nota unei sanctificări proprii: „mulțimea dă buzna împrejurul tău, uitându-se la șuvița de sânge, la fața ta, la pieptul tău, ca la foile unei scripturi.“ (Ibidem). Starea de spirit dominantă devine de la un text la altul cea a unui impuls al acțiunii, a unei angajări solemne în pofida riscului: „văd câte o scânteie./ câte un fulg de lamură/ ce îmi dau curaj să risc/ chiar dacă eșecul este lângă mine.// Sunt gata pentru o nouă campanie/ în care viața poate fi pierdută/ sau pierderea ei amânată.“ (Prin lumina învolburată). Nota bene. O seamă de poezii ale acestei reîntoarceri stenice la viață, așternute sub regimul politic totalitar, după cum ne mărturisește autorul, l-au pus pe directorul Editurii Junimea care i-a scos un volum în situația de-a fi chemat de secretarul cu probleme de propagandă al județului Iași pentru a da o explicație. Iată câteva versuri incriminate: „în colțul roșu/ în veșminte de gală/ stau sentimentele/ și așteaptă (…) machiajul se topește/ dicționarele/ în toate edițiile bilingve/ ies afară/ prin pori/ se evaporă/ împrăștiind cârdul de corbi…“ (Ring, 1). Nicolae Panaite, un remarcabil poet al unei normalități, ezitând patetic ori înduioșător între extremele sale.