Dumitru Micu a avut o traiectorie aparte în critica și istoria literară românească. A debutat cu poezie, dar s-a făcut cunoscut la începutul anilor 1960 prin critica sa de întâmpinare, prin recuperarea curajoasă a unor scriitori interbelici interziși în deceniul anterior (Tudor Arghezi, Lucian Blaga) și prin promovarea unor tineri scriitori de primă mărime, de la Nichita Stănescu, pe care l-a îndrumat să debuteze în 1957, și până la Nicolae Manolescu. După 1970 și, mai pregnant, după 1980, a părut că se refugiază în istoria literară, disciplină pe care a servit-o exemplar și în calitate de profesor la Universitatea din București. După 1989 a revenit la critica de întâmpinare, dar practicată în paralel cu istoria literară – acolo unde a continuat să dea sinteze solide, cum ar fi Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism (2000) sau Eminescu în raza gândului etern (2005) – și fără o preocupare de direcție, deci mai curând întâmplătoare. Cum nici audiența publicațiilor la care colabora nu era prea largă, revenirea la critica de întâmpinare a venerabilului istoric literar a trecut mai degrabă neobservată.
Un volum postum, intitulat Studii, eseuri, articole IV. Jurnal târziu de lectură, exemplar îngrijit de tânărul cercetător Alexandru Dumitriu, ne restituie însă, într-un alt context, această ultimă ipostază critică a lui Dumitru Micu. Restituirea nu e atât un act de respect al unui discipol târziu – căci editorul nu i-a fost student autorului, cu care a colaborat în alte ocazii, ulterioare –, cât unul mai degrabă testamentar. Căci cartea a fost alcătuită, cu excepția unor minime intervenții necesitate de punerea în ordine a sumarului, de către Dumitru Micu însuși, în cadrul unei serii inaugurate în 2015, cu trei ani înainte de plecarea la cele eterne. Semn că, deși a trăit o viață în București, ardeleanul (n. în 8 noiembrie 1928 în comuna Bârsa, județul Sălaj) a lucrat ordonat și organizat până în ultima clipă.
Noul volum, al patrulea, de Studii, eseuri, articole a primit (de la editor) subtitlul Jurnal târziu de lectură, mai potrivit cu conținutul și cu dorința secretă a autorului, de a-i fi recunoscută și această latură a personalității sale critice, pe care timpurile și împrejurările nu au lăsat-o prea mult să se manifeste. Profesorul se definea mereu, în ipostaza de critic, drept un slujitor al literaturii și mai puțin al propriei plăceri de lectură, după care – știu inclusiv din confesiuni făcute subsemnatului – tânjea și a căror indigență o deplângea. Realitatea este că, după un început foarte bun, în care s-a aflat în avangarda celor care se desprindeau de șabloanele realist-socialiste, criticul a fost acaparat de circumstanțele poziției sale academice. Om al datoriei, pe măsură ce a avansat în ierarhia universitară, s-a angrenat tot mai mult în elaborarea de sinteze de istorie literară, dar și în îndrumarea doctoranzilor și în susținerea, prin articole și recenzii de specialitate, a cercetării literare. După 1989, această marginalizare lentă a fost accentuată de diminuarea vizibilității presei literare și de opțiunea bizară de a colabora la publicații obscure, colaborare onorată, însă, cu aceeași seriozitate ca atunci când scria la „România literară“ sau „Contemporanul“. Mai simplu spus, dintr-un sentiment al datoriei exagerat înțeles și dintr-o modestie personală de esență țărănească, profesorul dădea prea adesea curs unor invitații de colaborare cronofage, dar puțin aducătoare de plăcere personală de lectură. Aceasta, în pofida faptului că știa cât de utilă fusese personalitatea sa critică pentru revenirea la literatura cea adevărată, la începuturile activității sale, și mai ales cât de multă afecțiune intelectuală implica relația sa cu literatura.
Întrebarea este dacă acest volum postum, în care ipostaza de critic de întâmpinare a lui Dumitru Micu este mai bine pusă în valoare, va reuși să echilibreze profilul său public, unul în care latura de istoric literar de anvergură pare copleșitoare față de celelalte aspecte ale operei sale.
Nu m-aș grăbi să dau nici un răspuns entuziast-pozitiv, nici unul precaut-negativ la această întrebare.
Scrisul critic al lui Dumitru Micu, înainte de toate, este în textele din acest volum cel al unui critic experimentat, capabil să se adapteze la exigențele recenziei fără să renunțe la calitățile con sacrate de scrisul istorico-literar. Textele acoperă, în mare, ultimul deceniu de viață și reflectă destul de bine atât permanențele criticii autorului, cât și implicarea sa în viața literară. Vorbesc, desigur, de participarea la definitivarea și publicarea Dicționarului general al literaturii române, apărut sub egida Academiei Române și sub coordonarea lui Eugen Simion, proiect în care contribuția lui Dumitru Micu a fost una însemnată.
Din categoria permanențelor criticii sale, aș enumera preocuparea pentru presa literară, pentru opera lui Mircea Eliade, ca și pentru creația lui Petru Dumitriu, A. E. Baconsky, Maria Banuș, Ion Horea, Ion Brad și Ana Blandiana. Dintre preocupările mai recente, aș menționa literatura română din Basarabia, pe care Dumitru Micu a comentat-o, atât cât s-a putut, și înainte de 1989 (este vorba de antologia Constelația lirei, din 1987, și de volumul Rădăcina de foc al lui Grigore Vieru, din 1988, ambele apărute la Editura Univers), și pe care a reintegrat-o în istoria literaturii române în sinteza sa din 2000. Pe unii dintre autorii menționați – Maria Banuș, Ion Horea, Ion Brad sau Ana Blandiana – îi comentează prin intermediul noilor lor volume, pe ceilalți, prin cel al monografiilor care le sunt dedicate, de către critici consacrați, cum ar fi Eugen Simion, sau, dimpotrivă, de tineri cercetători, ca Magda Wächter sau Oana Soare. În ambele împrejurări, Dumitru Micu este un critic atent, subtil, cu multe observații penetrante și cu puncte de vedere originale asupra creației acestor importanți scriitori contemporani. Limpezimea stilului și pertinența informației sunt calități care provin, fără îndoială, dintr-o îndelungată și meritorie carieră de istoric literar. (Scrisul său critic, în paranteză fie spus, poate fi dat drept model multora dintre cei care, astăzi, scriu despre cărți în speranța de a trece drept critici literari.)
Trebuie însă spus și că vecinătatea – precaută, din motive pe care ni le va dezvălui, când va fi editat, amplul jurnal al autorului – cu cercul din ultimul deceniu și jumătate al lui Eugen Simion a limitat, într-o anumită măsură, raza de acțiune a criticii lui Dumitru Micu. Nu numai scriitorii tineri, reprezentați aici de numai câțiva cercetători prinși în programele postdoctorale ale Academiei, sunt o prezență foarte discretă în acest „jurnal târziu de lectură“. Nici scriitorii din generația de mijloc, nume de referință ale literaturii contemporane, nu sunt deloc amintiți. Dintre critici, sunt cuprinși în volum Mircea Popa, Pavel Țugui și Gheorghe Glodeanu, dar nu și, să zicem, Daniel Cristea-Enache, totuși, doctorand al lui Dumitru Micu. În schimb, sunt comentați pe larg autori mult mai puțin cunoscuți, ca Dumitru Vlăduț, Ion Vicol (?) și Dragoș Ion Vicol (?) sau Geta-Marcela Pârvănescu (?). Este semnul că îndelunga retragere a criticului din receptarea literaturii contemporane, ca și incapacitatea sa funciară – mărturisită nu o dată – de a respinge insistențele unor autori de a fi recenzați nu aveau cum să nu lase urme.
„Jurnalul târziu de lectură“ nu este decât în parte un jurnal al lecturilor de plăcere și, tot în parte, o revenire la critica militantă. Cum am spus și în alte rânduri, comentând volume de cronici: contează și grila criticului, nu numai cunoștințele sale de istorie recentă a literaturii române sau abilitatea sa asociativă, prin intermediul căreia însăilează un comentariu la o carte, în fond, de necomentat. Amestecul criteriilor (valoarea estetică la Ana Blandiana sau Ion Horea și generozitatea față de „amărâții și obidiții literaturii“, la alți autori) trădează deprinderile istoricului literar „exhaustiv“ și nu fac bine criticii de întâmpinare.