Poezia pe care o scrie Ioan T. Morar se comportă ca un seismograf al fragilității existențiale. În recentul său volum, Toba de piatră, unul de colecție, fiecare poem conține o fluiditate ideatică și imaginativă, tonică. Totodată, imaginarul său bogat, uneori destul de tensionat, generează un cumul semnificativ de „spaime și revelații“ (Mircea Mihăieș).
Întocmai ca la teatru, în poezia sa, o mască râde moderat și resemnat, iar cealaltă plânge în surdină și în pustiul lumii înconjurate de o „ceață fără identitate/ în care ne stingem numele/ ca pe o făclie bătrână“. La un moment dat, intervine o luciditate personală, iluminată de flacăra domoală a înțelepciunii, care transmite semnale față de o posibilă resetare insolită, cum se întâmplă și în acest bilanț personal, de un comic crepuscular: „Viața mea,/ un computer dus la reparat/ în atelierul incertitudinii/ Alege o parolă sigură/ Protejează-ți identitatea/ La acest e-mail nu trebuie să răspunzi/ Ce fel de terminal ești tu/ Dacă plângi/ Pe tastatură?/ O înserare pe toate ecranele lumii/ Un procesor obosit/ Care nu-și mai amintește/ Nu sînt robot,/ iar poezia este/ singura mea memorie externă.“
Textul este cuprins, în cele mai multe locuri, de efluviile unei imaginații vizuale, pe care Ezra Pound a numit-o phanopoeia. Acest lucru se întâmplă în măsura în care, pe de o parte, majoritatea asocierilor de cuvinte sau de idei creează o expresivitate întrucâtva tensionat-vizuală, capabilă să reconfigureze fapte, simțiri sau prezențe, într-o manieră parabolică. Pe de altă parte, situațiile aparent terne sau excesiv îmbibate în seva cotidianului capătă o puternică nuanță elegiacă.
Intrarea în peșteră (laitmotivul următoarei părți a volumului) presupune confruntarea cu originile, cu spațiul inconștientului depozitar al traumelor individuale sau colective. Astfel, într-o desfășurare filmică, trecutul îndepărtat fuzionează cu un prezent tot mai înstrăinat, marcat de frică și de multă dezorientare identitară: „Trecutul e o peșteră/ de unde fugim zilnic:/ am fost desene neterminate/ în care vînatul încă mai mișcă/ pentru că nu a văzut omul/ de la capătul suliței/ Am străbătut văi umplute cu ceață/ așezări omenești/ în care frica a construit catedrale/ bolile au ținut loc/ de principii/ iar vinul l-au făcut din apă.“
Intrarea în templu devine un nou prilej de a călători în jurul omului și a experiențelor care îi definesc identitatea și orizontul creativ, dincolo de gustul amar al vinului unui alt imperiu sau de întâlnirea cu zeii falși. Orice alegere personală, dictată de necesitate sau de fantezie, presupune o resurecție joculară a inocenței de altădată și este însoțită de un avertisment grav: „Alege un copac în care să urci/ la ieșirea din copilărie/ o pădure fără trecut/ un tunel/ între ce ai fost/ și ce ai fi putut fi/ Alege un vers/ care să se întoarcă mereu/ la tine/ cu toate cuvintele/ apoi alege un zeu/ începător să-ți dea/ numerele la loterie/ Dar nu alege niciodată/ Întunericul altuia.“ (Alege un frate).
Între copilăria conjugată la timpurile și modurile iluziei și realismul amar al maturității, identitatea pare că ne deconspiră slăbiciunile și limitele, tot ea îmbrăcându-ne, într-un final, pe fiecare, în costumul de umbră la gala aparențelor și a decepțiilor: „Am crezut că identitatea/ e tot ceea ce putem spune/ despre noi/ fără să ne pese de alții/ am crezut despre dealul copilăriei/ că nu va urca mai sus/ de maturitate/ (noi l-am urcat mereu)/ că ne va rostogoli în pîrîu/ ca și cînd acolo/ ar fi trebuit să ne stingem:/ niște făclii/ din care a plecat sărbătoarea.“
În ultima parte, Îndoiala, câteva aspecte/episoade biografice, alternând de-a lungul întregii existențe, sunt adunate într-un palimpsest elegiac. Astfel, existența își consumă „arderea de tot“ care „lasă în urmă/ O cenușă organizată:/ Copilăria, adolescența, maturitatea“. Deși aparent ternă, „realitatea e apa aceluiași râu“ și poate fi răsfrântă de acel zâmbet care „a hrănit/ un imperiu fără zei“. La un moment dat, coincidențele pot căpăta un aer de fatalitate inevitabilă, întrucât „precizia/ cu care vine noaptea/ e parte/ din precizia/ cu care îmbătrânim“.
Iar, uneori, „scriem despre noi/ citim despre alții/ ne-ntoarcem în cetate/ și știm/ vine seara ca o tristețe/ de unică folosință“.