Odată cu apariția Școlii de la Târgoviște, proza noastră contemporană a dobândit un spațiu nou, puțin sau chiar deloc cercetat anterior, grupul romancierilor născuți ori formați în ambianța târgovișteană impunând, în jurul anilor ’70 ai secolului trecut, o formulă narativă deosebită de aceea frecventată de majoritatea ficționarilor din acel moment și anunțînd cu zece ani mai înainte câteva direcții fundamentale ale epicii generației ’80: Mircea Horia Simionescu, Alexandru George, Radu Petrescu, Costache Olăreanu și Tudor Țopa sunt primii „desantiști“, cei care au marcat perimetrul de aterizare a „desantului“ produs în 1980. Cărțile acestora, îndelung elaborate, cu un destin a cărui „deviză“ a fost așteptarea (a existat, după cum mărturisesc scriitorii înșiși, un legământ conform căruia niciunul dintre absolvenții Liceului „Ienăchiță Văcărescu“ din Târgoviște nu-și va publica volumele înainte de patruzeci de ani), au surprins prin noutatea procedeelor narative folosite în texte care nu sunt nici romane, nici povestiri, nuvele sau schițe, ci, pur și simplu, texte. În această opțiune se poate recunoaște, de altfel, și prima dintre legăturile pe care proza târgoviștenilor le stabilește cu aceea a tinerilor debutanți din deceniul nouă. Există, apoi, o sumă de motive și teme literare comune celor două „școli“, elementele care conferă coeziunea acestora, peste timp și dincolo de distanțele pe care le pot presupune vârsta și, mai cu seamă, „orizontul de așteptare“ al cititorului, fiind mult mai numeroase și mai importante decât cele câteva fragile hotare despărțitoare; literatura ca textualizare a realului și biografiei, rolul privirii, funcțiile codului cultural, tentația absolută a experimentului, preferințe literare sau chiar muzicale comune (Bach, Scarlatti), provocarea cititorului, de-construirea textului pentru a lăsa construcția pe seama celui care parcurge paginile cărții, textul ca ex-punere a existenței, folosirea persoanei întâi, a autoficțiunii și părăsirea modelului „clasic“, inaderența la orice fel de „dogmă“ care s-ar putea numi „reguli“ de compoziție sau „mesaj“ – acestea sunt elementele de referință ale amintitei legături dintre două experiențe narative despre care se poate spune că s-au produs de două ori: în 1970 și 1980.
Cei cinci „târgovișteni“ cărora li se pot adăuga, „+2“, Petru Creția și Barbu Cioculescu, reprezintă ținta demersului critic, în multe feluri, recuperator al lui Aurel Maria Baros din volumul 5+2. Școala de la Târgoviște (Editura Bibliotheca, 2024), adunând studii prezentate în cadrul Simpozionului Național Școala de la Târgoviște între anii 2014 și 2020, cum precizează autorul însuși într-o notă de la finalul cărții. Foarte aplicat, cu solide cunoștințe ale paradigmelor critice de azi, mai ales, structurală și arhetipală, invocând, cu finețe și fără excese, o vastă bibliografie care îi susține argumentele și ipotezele, adesea, surprinzătoare, din care nu lipsesc Mircea Eliade, Jean Rousset, Ioan Petru Culianu și Jack Zipes sau Gaston Bachelard, Maurice Blanchot, Claude Lévi-Strauss și Daniel Madelénat, Aurel Maria Baros fixează în analize foarte minuțioase, cu o logică impecabilă a argumentației, anumite titluri din opera „târgoviștenilor“. La Mircea Horia Simionescu are în vedere autobiografia ficțională din Toxicologia sau dincolo de bine și dincoace de rău, unde identifică aspecte și scenarii mitice care duc la „viziunea asupra existenței“, pentru ca, din romanul Simplex al lui Alexandru George, să rețină o anume scenă, a „anchetării la securitate“, autorul studiului făcând ordine într-un roman pe care autorul însuși îl califica drept o harababură: „nu are episoade care într-o narațiune sunt articulate, chiar dacă nu derivă unul dintr-altul; personajele apar și dispar fără relație; stăruința de a acoperi, de a tăinui a regimului comunist, care determină cam tot ce se întâmplă în carte, e o virtute negativă pentru că e improductivă“. La capătul demonstrației foarte strânse, într-o perfectă logică, Aurel Maria Baros plasează o pertinentă judecată de valoare, valabilă pentru toată creația lui Alexandru George care n-are, în realitate, de-a face cu standardele: „Ceea ce visează el este o scriitură diferită, care trece dincolo de oricare canon, care știe să doneze realitatea și ficțiunea, care face din destructurare o artă. Sau, și mai bine spus, care schimbă harababura în literatură“.
Cel mai amplu studiu, circa treizeci de pagini, rămâne Organismul narativ. Pulsiuni acvatice, care focalizează „monstrul romanesc hibrid“ din romanul lui Radu Petrescu Sinuciderea din grădina botanică, în fapt, un ansamblu de „diverse secvențe diegetice care aparțin unei vaste panoplii de subgenuri ale romanului cărora li se adaugă basmul și poezia“. Analiza lui Aurel Maria Baros pivotează în jurul unui univers acvatic, „spațiu hidric“, cum îi spune, al apei, în câteva ipostaze semnificative care duc romanul într-o constelație simbolică pe unde Aurel Maria Baros călătorește cu voluptatea descoperirii unor lumi necunoscute: Apa. Vehiculul oricărei vieți, Lacrimi, Apa. Ritual de trecere, Tentațiile libertine, Apa înghețată și Apa marină, până la „deznodământul intermediar“ Apă, lacrimi și pământ. Când, pentru puține momente, iese din universul acvatic, Aurel Maria Baros pătrunde în creuzetul ironiei, unde Radu Petrescu parodiază romanul de dragoste și de război, tema adorării mistice și „topos-ul innamoramento-ului“, lirismul și contramodelul romanului rocambolesc, antieroul: „Radu Petrescu manevrează ironia ca pe o armă, multiplică litotele, își face personajul fărămițe“, observă autorul studiului. În Ficțiune și infanterie, Aurel Maria Baros găsește un metaroman care „mizează pe deconstruirea lumii fidel reprezentate, a lumii ficționale de hârtie, și, în ultimă instanță, a literaturii înseși“. În cartea lui Costache Olăreanu, autorul regăsește „versantul ironic“ al textului, parodierea descrierii realiste stereotipice și a romanelor care „împletesc dragostea cu războiul“, pentru ca în Încercarea scriitorului a lui Tudor Țopa, „un mare apărător al contranormei“, Aurel Maria Baros să identifice problema autenticității, o preocupare constantă a Școlii de la Târgoviște. Față de programul acesteia, exprimat, mai ales, în proză, cu mijloacele ironiei, autenticității și autoficțiunii, poemele Pasărea Phoenix de Petru Creția și Galateea de Barbu Cioculescu sunt, în aparență, atipice, Aurel Maria Baros explorând aici „încrengătura mitică“ a Phoenixului, într-un inventar al înțelesurilor din mitologiile asiatice, egipteană și greacă, precum și mitul Galateei din volumul Cerc deschis al fiului lui Șerban Cioculescu, „un fin cunoscător al miturilor“.
În 5+2. Școala de la Târgoviște, Aurel Maria Baros recuperează pentru stricta noastră actualitate literară un capitol important din istoria prozei noastre contemporane.