Opera lui Gheorghe Grigurcu este într-o continuă așezare – aceasta pare să fie concluzia după lectura jurnalelor sale, ajunse la tomul al șaptelea, volume ispititoare, care se încadrează în rîndul „cărților de nisip“ (după Borges), pe care nu reușești niciodată să le parcurgi pînă la capăt, le reiei, eventual completezi ceea ce citești cu propriile considerații. Cel mai recent volum, Jurnal VII, ca și precedentele, de altfel, este deopotrivă o crestomație de citate din autori notorii, paradoxuri și curiozități din viața publică, din mass-media, cele mai multe pagini fiind reflecții proprii despre viață, despre literatură, despre senectute. Nivelul selecției, al cogitației proprii, al considerațiilor despre vremuri este unul extrem de viu, de empatic, se spune, de altfel, că ești ceea ce subliniezi, ce citezi, ce gîndești. Cu ceva vreme în urmă, la multe cărți și nume de scriitori la care nu aveam acces imediat, am ajuns prin jurnalele de creație mai mult sau mai puțin celebre, prin cărțile de memorii, prin jurnalele de lectură. Caietele Princepelui, seria de jurnale de lectură semnate de Eugen Barbu, Meseria de a trăi, a lui Cesare Pavese, jurnalele (unor) Jules Renard, André Gide, Tolstoi, Woolf, Kafka (după paginile din revista „Secolul XX“) mi-au fost lecturi temeinice, m-au învățat (îndemnat) și pe mine să fac însemnări zilnice în care am consemnat lecturile, ideile, impresiile.
Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu este, în primul rînd, un jurnal de creație, multe dintre considerațiile sale critice, atît estetice, cît și în sensul eticii literaturii, se regăsesc enunțate uneori aforistic, alteori ca sentințe îndelung exersate, aplicate: „Norma artei se dizolvă în materia artei precum o bucată de gheață într-un pahar cu băutură“; sau: „Meditația te obligă la sinceritate. Dar la o sinceritate a laturii tale creatoare, orgolioase, dornice de Formă. La sinceritatea artei“; sau: „Textul literar purcede din informal, nu din clarități, astfel cum o plantă crește din pămînt, nu din lumina solară“; sau: „Scrisul: aidoma unei religii pe care o abordezi între fanatism și îndoială“. Gheorghe Grigurcu tratează jurnalul (și) ca pe un dialog platonician, în acea dispută cu sine însuși în raport cu o prezență presimțită a celorlalți, a cititorului: „Dumnezeu ți-e martor că la început ai vrut să fii doar pentru a fi. Ulterior au venit lucruri legate de un țel sau altul, prea adesea impure, care compun viața. Te simți nu odată un Celălalt nu pentru semeni, ci pentru tine însuți“; sau: „A suferi moralmente înseamnă a avea un conflict cu tine însuți, adică un raport dramatic între ființa ta lăuntrică și cea integrată în lume“. Experiența de viață este și ea „concretizată“ în însemnări pline de miez. Iată cum vede diaristul prietenia: „Autentica prietenie este o dăruire necondiționată, amiciția, un comerț pe cît posibil leal“; sau: „S-a răfuit întreaga viață cu cine nu trebuia, dușmanii săi veritabili rămînînd neatinși“; sau: „A fi bun cu o persoană înseamnă a-i ierta greșelile. A iubi o persoană înseamnă a nu-i lua în seamă greșelile“. Multe dintre însemnările jurnaliere sunt embrioane poetice: „Frăgezimile vîrstei ultime cum ale unor fructe într-o toamnă tîrzie, cînd pămîntul e acoperit de galbenul cadaveric al frunzelor căzute, iar soarele capătă o nuanță selenară“; sau: „O fîntînă visînd adîncimea unei mări. O mare visînd liniștea unei fîntîni“; sau: „Destinul cum o umbră invizibilă a ființei“; sau: „Început de primăvară. Apele rîurilor dîndu-se în scrînciob precum copiii“; sau: „Amintirea, o metaforă a timpului“.
Citatele reținute din cărțile parcurse au gravitate, sunt pline de adevăr, verificate de viață și de istorie. Un citat din Fernando Pessoa este o normă care ar trebui să troneze la intrare în orice instituție publică din lumea noastră, adevărul lui, ușor paradoxal, este un postulat: „Destinul unui popor depinde de starea gramaticii sale. Nu există mare națiune fără proprietatea limbii.“ Greu de contrazis, ușor de văzut efectul stării gramaticii în societatea noastră. În altă parte, un citat din Henry David Thoreau: „Nu contează la ce te uiți. Contează ce vezi“, primește o replică, mai tîrziu, de la Umberto Eco: „Nu contează ce citești, contează ce înțelegi.“ Sunt și tristeți personale: „În Occident n-am călătorit niciodată, pînă în 1989, scrie cu o nuanță de regret Alex Ștefănescu. Subsemnatul n-a călătorit niciodată în străinătate pînă azi.“
Reflecțiile despre senectute sunt multe în acest jurnal, dar ele nu par să fie parte a unui zbucium, nu sunt o gîlceavă a înțeleptului cu lumea, ci sunt mai mult o stare de serenitate a celui împăcat cu lumea și cu sine, care își controlează afectele, amintirile, relația cu vîrstele pe care le parcurge: „Senectute. Unele, puține, clipe de liniște în fața dezastrului imprecizabil care se apropie, un dar anticipat pe care ni-l face acesta“; sau: „Senectute. Acum, cu o înduioșătoare claritate a conștiinței care îți apare în unele momente, ești cel ce ești și totodată cel ce nu ești. Nu în relația antagonică precum odinioară, ci într-un acord mutual“; sau: „Senectute. A te despărți de lume ori de tine însuți, însă în secvențe și ritmuri diverse care pot provoca tensiuni între ceea ce pleacă și ceea ce rămîne“.
Calitatea și substanța acestui jurnal de excepție sunt date, firește, de calitatea cărturarului deosebit care este poetul și criticul Gheorghe Grigurcu.