În urmă cu 25 de ani, istoricul Jean Sévillia publica o carte ce a reprezentat un adevărat duș rece pentru intelighenția franceză și a fost, totodată, un mare succes de librărie. Cartea se intitula Terorismul intelectual (Perrin), a cunoscut mai multe reeditări, pentru ca acum să apară într-o versiune mult augmentată, sub titlul Hainele noi ale terorismului intelectual (Perrin, 2025). Noul titlu e un omagiu adus strălucitului eseist Simon Leys care, într-o perioadă în care Parisul (și nu numai Parisul) era în adorația lui Mao, a avut curajul să spună că Marele Cârmaci nu era altceva decât un dictator, un tiran care are pe conștiință milioane de victime. Una din cărțile lui Leys (care a fost violent atacat de maoiști și de celelalte secte comunistoide) se intitula Hainele noi ale președintelui Mao (1971). Iată cum definea Sévillia, într-un interviu mai vechi, terorismul intelectual: „Terorismul intelectual, refuzând orice dezbatere de fond asupra chestiunilor politice și sociale care privesc viitorul, urmărește să anuleze orice legitimitate a celui care susține o poziție contrarie, asimilându-l, printr-o operație bazată pe amalgamare, personajelor, faptelor și teoriilor din trecut sau din prezent care reprezintă răul absolut, conform unor criterii dominante la un moment dat în mediul cultural și mediatic.“ Terorismul intelectual, adăuga Sévillia, este un instrument de control social, o poliție a gândirii, a vocabularului, a comportamentului în societate și chiar, așa cum vedem în vremea din urmă, o poliție a comportamentului privat. Adversarul este descalificat, transformat în dușman al progresului și al umanității.
Cartea lui Sévillia se referă la spațiul francez și la fapte petrecute în perioada postbelică. Trebuie făcute aici câteva precizări. Dintre țările Europei Occidentale, Franța a fost, probabil, cea mai receptivă față de ideologia comunistă. A avut cel mai mare număr de „idioți utili“, Partidul Comunist Francez a fost cel mai servil în executarea ordinelor venite de la Kremlin. Comuniștii făceau legea în viața intelectuală, în școli și universități, în mass-media, „reacționarii“ erau puși la zid și expuși mâniei proletare. Scriitori importanți, unii dintrei ei foști suprarealiști (Aragon, Éluard), închinau ode delirante lui Stalin. Totuși, cele mai sonore nume ale epocii iau distanță față de comunism: Malraux, Gide, Camus ș.a. Apar primele cărți care analizează critic fenomenul: Sociologia comunismului (1949) a lui Jules Monnerot (o carte de pionierat, uitată astăzi, din păcate), Opiumul intelectualilor (1955) a lui Raymond Aron. Comuniștii găsesc parada, pe care o vor folosi multe decenii de atunci încolo: respectivii autori erau fasciști. Comuniștii încarnau binele, progresul, grija și dragostea față de om; anticomuniștii erau fasciști, trădători, unelte ale imperialismului, forțe perverse ale răului absolut (oricât ar părea de ciudat, această imagine a anticomunismului a supraviețuit până în zilele noastre, inclusiv la noi în țară). Uniunea Sovietică se bucură de un sprijin necondiționat, apar mișcările pentru pace dirijate, de fapt, de la Moscova. În 1949 izbucnește un scandal cunoscut sub numele de „afacerea Kravcenko“. Victor Kravcenko, un înalt funcționar sovietic, rămăsese în Occident și publicase o carte ce a cunoscut un imens succes, Am ales libertatea. Autorul făcea dezvăluiri despre teroarea care domnea în „patria socialismului biruitor“. Presa comunistă, în ajutorul căreia sar și idioții utili, scoate la bătaie artileria grea: Kravcenko n-ar fi fost decât un trădător, un mincinos plătit de americani, ba mai mult, nu el ar fi scris cartea, ci niște slugi ale unchiului Sam. Cele mai multe dintre aceste calomnii sunt colportate de „Les lettres françaises“, revistă culturală a comuniștilor, dar și de „Le Monde“ și alte publicații. Kravcenko dă în judecată revista, are loc un proces răsunător, câștigă procesul, dar campania împotriva lui continuă (această poveste, pe cât de pasionantă, pe atât de sinistră, este consemnată de Nina Berberova într-o carte tradusă în românește la Editura Humanitas). Cam tot pe atunci, David Rousset face pentru prima dată o paralelă între lagărele naziste și gulagul sovietic. Vor mai trece ani, va trebui să vină Soljenițîn pentru ca aceste adevăruri să fie acceptate (mulți vor continua însă să strâmbe din nas).
Idioții utili dublează adorația față de URSS cu o ură viscerală față de Statele Unite. Sartre bate toate recordurile în materie de prosovietism. Declară că, în ochii lui, „un anticomunist este un câine“ și că în Uniunea Sovietică libertatea de exprimare și de critică este totală. Înăbușirea în sânge a revoluției maghiare din 1956 mai scade din entuziasmul adoratorilor Kremlinului și e urmată de câteva demisii spectaculoase din Partidul Comunist. Dar comuniștii strâng rândurile și găsesc resurse nebănuite de regenerare. Nu merg lucrurile cum ar trebui în URSS, supusă atacurilor imperialiștilor? Idealul luminos e regăsit în alte locuri, în Cuba, în Vietnam, în China. Apariția Arhipelagului Gulag (1974) arată că forța de atac a cozilor de topor comuniste a rămas intactă, dar contextul s-a schimbat. Efectul de șoc pe care îl produce cartea lui Soljenițîn este uriaș. Și asta în pofida faptului că „progresiștii“ își fac treaba cu aceeași conștiinciozitate. În aprilie 1975, Patrice de Beer, corespondentul ziarului „Le Monde“, transmite din Pnom Penh că populația îi întâmpină cu nestăvilit entuziasm pe eliberatori, adică pe khmerii roșii, autorii unuia din cele mai cumplite genocide din secolul XX. Cucerirea independenței de către colonii dă naștere altor probleme și marchează începutul luptei antirasiste, luptă acutizată de valurile migratoare. Franța, amintește Sévillia, sprijinindu-se pe lucrările unui mare economist, Jacques Marseille, a investit în colonii mai mult decât profitul obținut. Dar cine mai ține cont de realitatea cifrelor atunci când decolonizarea înseamnă și dorință de revanșă, eliberare de complexe și de frustrări?