Cântecul profetului (Editura Humanitas Fiction, 2025, traducere de Iulia Gorzo) e primul roman distopic-liric pe care l-am citit vreodată. Autorul lui e un autor irlandez, Paul Lynch, recompensat în 2023 pentru această carte cu prestigiosul Booker Prize. Am să încerc să explic afirmația liminară, dar înainte de asta mă voi referi la semnificația titlului. Pe întreg parcursul lecturii nu am identificat niciun profet și nu se aude niciun cântec. Și totuși, la pagina 290 există acest pasaj enigmatic, concluziv și, firește, liric, care încearcă să dea un sens mai înalt, uman, ideologic și poetic șirului de tragedii la care am fost martori: „E trufie să crezi că lumea se va sfârși subit în timpul vieții tale, că de sfârșit se sfârșește numai și numai viața ta, că ceea ce cântă profeții nu-i altceva decât același cântec de când lumea, sabia care vine, lumea mistuită de foc, soarele care coboară în pământ la amiază și lumea înghițită de tenebre, furia unui zeu întrupat în gura profetului care tună și fulgeră contra răutății care va fi surghiunită departe, și profetul nu cântă despre sfârșitul lumi, ci despre ceea ce s-a făcut, și se va face, și se va face unora, dar altora nu, despre lumea care se sfârșește întotdeauna iar și iar într-un loc, dar în altul nu, și că sfârșitul lumii e mereu un eveniment local, vine în țara ta, și vizitează orașul tău, și dărâmă ușa casei tale, iar pentru alții e doar un avertisment îndepărtat, o scurtă relatare la știri, un ecou al unor fapte intrate în folclor.“
Fragmentul pare să contrazică ideea de utopie neagră, de sfârșit generalizat al lumii, de apocalipsă pe care romanul o documentează cu un lux de amănunte șocant. Și totuși, el rămâne o distopie, pentru că nicio profeție nu e valabilă dincolo de întinderea unui loc, a unei vieți, ori a unei generații. Profețiile sunt condamnate la o eternă revenire, într-un peisaj schimbat și cu alți actori distribuiți în rolul de victime. Ceea ce conferă contrautopiei descrise în această carte un caracter deosebit e poeticitatea limbajului. Nu e vorba doar de capacitatea admirabilă a autorului de a transpune într-o formulă artistică lirică, de înaltă valoare literară, vocile suferinței, ale terorii și morții, ci de transformarea situațiilor descrise în simboluri, metafore și parabole ale unui univers damnat. Or, dacă profețiile au doar un impact parțial, și efectele lor vor fi reduse la particular, la zone restrânse și la un număr relativ mic de victime – chiar dacă, în cazul de față, agonia s-a așternut peste o țară întreagă. Într-un interviu în care discuta despre motivațiile scrierii Cântecului profetului, Paul Lynch invoca „haosul modern“ și „tulburarea din democrațiile occidentale“ aflate la originea multora din tragediile contemporane. Că haosul politic, vrajba între indivizi demenți aflați în fruntea unor țări conduce aproape automat la catastrofe istorice o vedem cu propriii noștri ochi. Ceea ce propune autorul e descrierea unei implozii, a prăbușirii structurilor democratice din Republica Irlanda după acapararea puterii de către un partid extremist, Alianța Națională.
Pentru cei care am trăit în regimuri totalitare, majoritatea scenelor descrise în roman sunt cunoscute. Interzicerea drepturilor fundamentale, arestările în masă, limitarea conversațiilor telefonice, dispariția din magazine a bunurilor de consum elementare, inclusiv cele care țin de igiena corporală, restricționarea Internetului vor părea unui cititor dintr-o țară comunistă déja-vu-uri ce țin de însăși esența societăților totalitare.
Dar toate aceste sunt doar decorul unei drame încă mai profunde: aceea a conștiințelor umane. Suferința nu e doar fizică – apogeul represiunii va fi atins abia în ultimele pagini –, ci și morală și intelectuală. Personajele nu înțeleg, pur și simplu, resorturile care au condus la starea de, inițial, confuzie, teamă difuză și dezordine, iar în final la distrugere și moarte. t ragedia e înfățișată prin ochii unei familii, al cărei principal reprezentant este Eilish, mama a patru copii și soția unuia din liderii sindicatului profesorilor din Irlanda. Personaj de dimensiune faulkneriană (întregul roman amintește, de altfel, de călătoria funebră a familiei Bundren din As I Lay Dying, spre locul de înmormântare al mamei, Addie), Eilish e, simultan, martora și eroina unui proces de descompunere – la propriu – a orașului și apoi a țării în care trăise. Fără avertismente prealabile, viața simplă și liniștită, predictibilă și anostă e, brusc, zguduită de nebunia unei violenței fără chip și nume. Treptat, devenim martorii a multiple crize, politice, morale, economice, militare ce iau în posesie oamenii și locurile. Nu știm aproape nimic despre cei care au aruncat Irlanda în haos. Nu știm dacă Alianța Națională e doar numele de cod al unui partid, al unei molime cu origini politice sau al unui blestem. Nu cunoaștem împrejurările în care s-a produs năpasta, dar resimțim din plin efectele ei. Teroarea se insinuează treptat, trecând mai întâi ca o pală de vânt rece peste casele oamenilor, pentru ca apoi, în ritm accelerat, să se transforme în amenințare directă și, imediat după aceea, în cataclism ce distruge din temelii ordinea lumii. La doi ani după preluarea puterii, partidul aflat la conducere decretează starea de urgență și transferă autoritatea către Garda National Services Bureau, o poliție secretă care are dreptul de a acționa discreționar. Pentru GNSB, ideea de protest și libertate constituie principala primejdie. Astfel încât Larry Stake, soțul lui Eilish și tatăl celor patru copii, dintre care niciunul nu e major, lider sindical fiind, e perceput drept un inamic ireductibil. În momentul arestării, Larry se afla în plin proces de organizare a unei mari greve a profesorilor, act considerat de către oamenii Puterii inacceptabil. În ciuda debutului ce promitea un roman politic în linie clasică, Paul Lynch schimbă rapid direcția registrului narativ. Acțiunea se centrează pe tribulațiile familiei Stack. Copilul cel mai mare, Mark, încă nu împlinise șaptesprezece ani, dar afișa aerul unui matur, iar cel mai mic, Ben, are doar câteva luni. Ceilalți doi, Molly și Bailey, sunt adolescenți, având comportamentul și limbajul tipic vârstei lor și mediului social căruia îi aparțin. Deși redate într-o notă realistă, întâmplările, de la cele banale la cele înspăimântătoare, dobândesc instantaneu o dimensiune simbolică. Ploaia ce lovește în geamuri în primele paragrafe ale cărții, și pe care Eilish nu o vede, nu e decât o premoniție a potopului de violențe care va distruge în scurtă vreme țara. Romanul, desăvârșit calibrat stilistic, e transcrierea celor două regimuri psihologice între care alternează comportamentul eroinei: spaima difuză (care atinge însă și dimensiunea groazei și a ororii) și puseurile de revoltă, încăpățânarea de a nu accepta consecințele instaurării dictaturii. Evident, Eilish nu are forța de a schimba mersul istoriei. Opoziția ei e doar o modalitate de a-și arăta neputința, în încercări disperate de a-și salva familia. Nici Eilish, nici cititorul nu vor afla, până la sfârșitul romanului, nimic despre soarta lui Larry. Nu există în acest roman nici măcar o pagină în care suflul greu al tragediei să nu se resimtă opresiv. Senzația de sufocare, de putreziciune morală, de oroare, de atrocitate e între – ținută de designul paginii. Paragrafele sunt extrem de rare, iar dialogurile se topesc în magma fierbinte a unor descri – eri ce mențin o permanentă teroare. Dorința de evadare, de părăsire a unui tărâm blestemat e singura aspirație pe care-o mai au prizonierii acestui infern ce amenință să se perpetueze.
Caracterul distopic al scenariului apocaliptic e susținut de lipsa totală a speranței, de masifi – carea persoanelor și de prezența atotputerni celor forțe represive. Ca modalitate literară, autorul recurge la topirea vocilor într-un athanor infernal, ceea ce conduce la anonimizarea cvasitotală a protago niștilor. Frazele lor se aud aleatoriu în mijlocul unei mase indistincte de descrieri și inserții auctoriale, semne anemice că ființele umane încă viețuiesc, dar că identitatea le-a fost confiscată de o entitate demonică, atotprezentă și atotpotentă. În această atmosferă de coșmar dispar de-a valma conștiințe, gânduri, idei, personaje, spații –, iar timpul se dovedește un aliat al forțelor distructive și inamicul oamenilor prinși în gheara nebuniei totalitare.
Aglutinarea de elemente disparate, culese parcă aleatoriu dintr-o realitate difuză și confuză, contribuie la crearea unui spațiu claustrofobic. Reduși la condiția de automate menite să îndeplinească doar funcțiile de bază ale organismului, oamenii se orientează nu după rațiune, ci după instinctul de conservare. Astfel, tatăl lui Eilish, aflat într-o fază avansată de senilitate, plutește între două lumi, una reală, alta imaginară, și între două feluri de raportare la timp: una stringentă, ce-și păstrează încă legăturile cu prezentul, cealaltă atemporală și ilogică. Acest tip de reacție constituie unul din motoarele de propulsie ale romanului: situațiile neobișnuite dau naștere unui comportament irațional.
Cântecul profetului este un roman al disparițiilor. Primul care iese din scenă este Larry Stack, învinuit că ar fi un dușman al statului. La scurtă vreme, Mark, copilul cel mare, se alătură rezistenței armate ce acționa în clandestinitate. Apoi, într-un mod în egală măsură odios și cumplit, dispare al doilea copil al familiei, Bailey, internat în spital cu o rană la cap, dar care sfârșește inexplicabil într-unul din frigiderele de la morgă. Finalmente, cei trei supraviețuitori ai familiei Stack – mama, fiica adolescentă Molly și copilul Ben – vor dispărea și ei în întunericul terifiant la capătul căruia se presupune că, totuși, vor redescoperi libertatea. Dar experiențele radicale, grotești și atroce, sugerează că nimic nu le mai garantează că nu se vor confrunta cu o nouă și înspăimântătoare experiență a apocalipsei. Poate una definitivă, după aceea parțială pe care au parcurs-o.
Traducătoarea Iulia Gorzo a făcut față cu brio unui șir de provocări ce țin de polistratificarea lingvistică a textului. De fiecare dată, a găsit formulele potrivite, redând în românește atmosfera de precipitare și disperare care constituie marca definitorie a acestui roman cutremurător prin luciditate, empatie, dar și prin semnele frumuseții izbăvitoare ascunse în suferința oamenilor, dar mai ales în limbaj.Nu cred că America poate fi redusă la Trump, J.D. Vance, Musk și Thiel. Aceștia sunt, oarecum previzibil, doar numele ieșite din pălărie după deceniile în care corectitudinea politică (PC) a sufocat societatea americană urmând un model bine cunoscut din istorie, cel sovietic. Efectul paradoxal e că Trump, cel care a ajuns la putere pe un val fără precedent anti-PC și anti-woke, se comportă ca un partener de jocuri politice al lui Putin. În aparență, scopurile lor sunt diametral opuse: în timp ce Putin se află într-o expansiune sălbatică, Trump se încăpățânează să-și strice relațiile cu țările unde SUA exercitau o influență majoră – în primul rând, cele europene. Așa înțelege el o Americă puternică: una izolată și izolaționistă, a fobiilor față de tot ce ar putea să-i tulbure viziunea sultanistă și arghirofilă asupra lumii. În realitate, interesele celor doi autarhi converg. În paranteză fie spus, din anumite puncte de vedere Trump continuă politica internațională dezastruoasă a lui Obama. După Al Doilea Război Mondial, Statele Unite au reprezentat o forță militară redutabilă în întinderea de ape dintre Taiwan și China. Americanii dețineau superioritatea militară navală și aeriană. Obama a decis renunțarea la o mare parte din vasele de război ce stăpâneau acolo, îngăduind ca în doar câțiva ani raportul de forțe să se schimbe în favoarea Chinei. Acest lucru a fragilizat Taiwanul, parte din „primul lanț insular“ care îi oferă Americii posibilitatea de a ține sub observație atât China, cât și Rusia. Renunțarea de bună voie la redutabila instalație navală de la Subic Bay a fost – se vede acum – primul pas spre o catastrofă ce nu mai poate fi evitată. Ca și cum toate aceste erori în serie n-ar fi fost suficiente, Trump tocmai a anunțat repunerea în discuție a tratatului de securitate, vechi de zece ani, cu Japonia. Din nou, motivația e pur financiară, generată de cecitatea lui în raport cu argumentele vitale de securitate ale Statelor Unite și ale Occidentului. Alături de Singapore și Taiwan, Japonia are un rol esențial în stăvilirea politicii dictaturilor care vor cu orice chip să impună noua ordine mondială – în cazul de față, China și Rusia. Trump are o mentalitate de moșier chinuit de convingerea că angajații îl fură în timp ce el doarme. Trezit brusc din somn, pune mâna pe biciușcă și amenință în dreapta și în stânga pentru a-i speria pe imaginarii hoți. De când a revenit la putere, n-am auzit decât o iritată lamentație despre cum profită planeta de pe urma Americii. Discursurile lui sunt amenințări spumegânde că-i va pune la punct pe cei care nu se conformează cerinței de a băga adânc mâna în buzunar pentru Marele Protector. Amestecul de medievalism și mafiotism („dacă vrei protecție, plătește“) constituie deja o caracteristică dominantă a lui Trump II. El pune dinadins între paranteze avantajele de care beneficiază America în lume, lăsând vederii doar un braț al balanței. Oamenii de afaceri veritabili se bucură când toți partenerii ies în câștig. Trump nu face parte din această categorie. El se înnegurează de îndată ce constată că nu e sigurul care face profit. Mai nou, i-a cășunat și pe Japonia. A uitat subit de rolul vital al acesteia în strategia de apărare a SUA, trântindu-le-o de la obraz: „Japonezii fac, financiar, o avere pe seama noastră.“ Conștient sau nu, Trump contribuie decisiv, perorând gălăgios, la politica expansionist-asiatică a Rusiei. Așa se explică tăcerea enigmatică din ultima perioadă a țarului de la Kremlin. El nu mai are nevoie să iasă la bătaie, câtă vreme Trump nu doar că îi ghicește, dar îi anticipează și cele mai ascunse gânduri. Există între ei o certă coordonare, așa cum s-a văzut săptămâna trecută, când Trump a restricționat accesul Ucrainei la GEGD (Global Enhanced DEONIT Deliver), adică la sateliții care ofereau informații despre rachetele și dronele rușilor. I-au fost suficiente câteva ore lui Putin pentru a declanșa un atac infernal asupra infrastructurii energetice din Ucraina. Oricât de proamerican ai fi, e greu să nu vezi într-un astfel de act o complicitate la genocid. Așa cum am mai spus, cedările în lanț ale lui Trump față de dorințele exprimate sau neexprimate ale lui Putin au o explicație: speranța americanului de a-și asigura măcar neutralitatea, dacă nu și alianța rusului în previzibila confruntare cu China. Principalul scenariu al strategilor de la Pentagon s-a concentrat de mai mult timp pe intrarea în război economic și militar cu Republica Populară Chineză. În momentul de față asistăm la o acutizare a situației. Riscul de a fi prins între două fronturi îi dă lui Trump – și i-ar da oricui – coșmaruri. Prin urmare, a decis să tolereze expansionismul putinian, crezând că în felul acesta își va asigura neutralitatea Rusiei. Consecințele vor fi însă dezastruoase. Urmează, așadar, vremuri negre. Faptul că Emmanuel Macron l-a definit pe Putin drept un „imperialist revizionist“ nu l-a clintit pe Trump din decizia de a merge pe mâna tiranului moscovit. Dacă nu va interveni un miracol, lucrurile vor avea o desfășurare înspăimântătoare. Altfel spus, Putin va obține în urma războiului cam tot ce-a visat. În primul rând, teritoriile deja ocupate militar (cam douăzeci la sută din Ucraina). În plus, se va oficializa anexarea Crimeii. Mai mult, rușii vor cere, pe baza unui argument acceptat de americani și în trecut, și teritorii pe care încă nu le-a ocupat militar. E vorba de criteriul admis de Woodrow Wilson când s-a decis dezmembrarea Austro-Ungariei. Atunci, originea etnică a fost considerată decisivă pentru ca un anumit teritoriu să aparțină unei țări sau alteia, ori să devină independent. Cu un astfel de argument, Putin va anexa, fără s-o ocupe militar, și Odesa, unde există o complicată situație etno-lingvistică: deși ucrainienii reprezintă șaizeci și doi la sută din populație și rușii doar douăzeci și opt, principala limbă vorbită e rusa. Nu-i va fi greu lui Putin să-i convingă pe americani, care ignoră amănuntele istorice și au o bine cunoscută naivitate în legătură cu geografia, că și acea parte din Ucraina li se cuvinte. Și de aici începe marea primejdie pentru noi. De la Odesa până în Tiraspol e o distanță de vreo sută de kilometri. Tancurile rusești ar putea-o străbate într-o oră și jumătate. Cum Tiraspolul e deja în mâinile lor, ar urma o altă excursie, de numai o oră, până în inima Moldovei, la Chișinău. Iar, din acel moment, orice nenorocire ar deveni posibilă. Importanța României pentru ruși e evidentă. Nu e vorba doar despre controlul total al Mării Negre (mult-visatul „lac rusesc“), ci și de deschiderea unui canal spre două țări care au fost întotdeauna apropiate de Rusia prin „sufletul slav“ comun, Bulgaria și Serbia. Probabil că scenariul schițat mai sus conține un anumit grad de exagerare. Dar sunt mult prea multe elemente care te obligă să-l pui în discuție, începând cu refuzul lui Trump de a-i accepta pe europeni la masa negocierilor privind soarta acestei părți din Europa. Lucrul indică în mod clar decizia președintelui american de a satisface orice doleanță a Moscovei. Europenii, conștienți de consecințele cedării la care americanii ar consimți fără să clipească, fac opoziție serioasă la pretențiile lacomului Putin. De aici provine iritarea gata să dea în turbare a lui Trump. El a consimțit deja, în felul său, la „noua ordine mondială“, capitulând rușinos pe baza unei viziuni exclusiv mercantile despre lume. În așteptarea unor vești mai bune, nu trebuie să uităm că avem în continuare un „parteneriat strategic“ cu Statele Unite. România s-a dovedit un aliat de încredere, participând la toate misiunile la care a fost solicitată, fie că era sau nu în interesul nostru direct și imediat. I-am urmat pe americani pe toate teatrele de război ale planetei (Bosnia, Afganistan, Irak), am sacrificat vieți pentru cauze care nu erau neapărat și ale noastre, dar care țineau despre o viziune democratică asupra lumii. Rezultatul e că acum suntem somați, alături de întreaga civilizație euro-atlantică, să scoatem mulți bani din visterie dacă vrem să beneficiem de protecția americană. Ce e de făcut, în aceste condiții? Evident, vom plăti pentru că, în cele din urmă, în joc e soarta noastră. Și chiar dacă grosul banilor va ajunge în America (deoarece ei produc cele mai performante arme din lume), e vorba de echipament militar ce va intra în dotarea țării – lucru mai mult decât obligatoriu în contextul exploziv în care ne aflăm. Pe de altă parte, eu unul aș depune eforturi titanice pentru a ne face auzit glasul la nivel de Uniune Europeană, singura entitate care, până în clipa de față, nu ne-a întors spatele. Dar pentru asta trebuie să avem politicieni responsabili, o diplomație de elită și nu rutinați submediocri precum cei care populează sediul MAE din Aleea Alexandru, moșteniți de Emil Hurezeanu. Ar trebui ca ministrul de Externe să primească mână liberă pentru a reforma din temelii instituția. E nevoie de diplomați capabili să-i farmece pe europeni, de oameni cultivați, în stare să susțină o conversație dincolo de limbajul cifrelor și al sintagmelor-standard. Și asta pentru că politica mare se face în spatele ușilor închise, la recepții private, în șuete cu mai-marii zilei, și nu în fața camerelor de filmat. Până când nu vom fi în stare să propunem o clasă întreagă de politicieni și diplomați de această factură, soarta noastră va depinde de bunăvoința sau de toanele unor birocrați în fața cărora ambasadorii noștri transpiră de emoție, incapabili să articuleze într-o limbă străină o frază de Doamne-ajută. Astfel de oameni există, de la Teodor Baconschi și Mihai Răzvan Ungureanu, la Sever Voinescu, Adrian Papahagi, Valentin Naumescu, Toader Paleologu, Cătălin Avramescu, Adrian Cioroianu, Daniel Funeriu, Cristian Preda, Silviu Rogobete și mulți alții. Ca să nu-i mai pomenesc pe Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, care au făcut enorm de mult bine României atunci când s-au aflat în funcții de decizie ori au asigurat consultanță politică și diplomatică de înalt nivel. Nu întâmplător, toți aceștia, și alții asemeni lor, au fost îngropați de vii în cei zece ani de autosufocare voluntară ai lui Klaus Iohannis. Iar consecințele se simt dureros.