În ultima perioadă a vieții, Nicolae Manolescu a fost tot mai convins că o anumită înclinație, nu lipsită de ritmicitate, a scriitorilor noștri spre „cultura minoră“ – în sensul pe care i l-a conferit Lucian Blaga: acela de a poseda o specificitate rurală, anistorică, închisă, cu un caracter conservator – nu are vreo explicație de ordin sociologic și nici vreo legătură cu orizontul de formare și de existență ale limbii și ale poporului român. El nu a îmbrățișat opinia cioraniană din Schimbarea la față a României potrivit căreia ne-ar fi fost hărăzit un destin mediocru, pe măsura scenariului cu tragedia fatală impusă culturilor mici. Toată problema este de ordin ideologic și s-a ivit în câmpul speculației culturale mai târziu decât s-ar putea crede. Este vorba despre un complex de superioritate ivit din răbufnirea unui complex de inferioritate mascat sub particularitățile aplicării teoriei protocronismului în anii național-comunismului și resuscitate imediat după 1990.
Efectelor răuvoitoare ale unor asemenea teorii le-a fost supus Nicolae Manolescu însuși. De exemplu, primul volum din Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, apărut la puțin timp după implicarea autorului în scandalul iscat în jurul plagiatului descoperit în romanul Incognito de Eugen Barbu, a avut în revista „Săptămâna“ o receptare pe măsura metehnelor Patronului. Originalul eseist era catalogat a fi o slugă obedientă a criticii internaționale (în perioada stalinistă se spunea „slugă preaplecată“), teza cărții lui Manolescu desconsiderând virtuțile romanului nostru, prin stabilirea de filiații străine și minimalizând rădăcinile autohtone ale speciei. Sub titlul Regula jocului (identic aceluia pus articolului prin care cronicarul „României literare“ denunțase plagiatul din Incognito), apărea un serial în respectiva revistă în cadrele căruia un articlier artilerist lansa o canonadă asupra unui presupus plagiat existent în eseu după teoriile lui Albert Thibaudet, Leo Spitzer, Erich Auerbach, W. C. Booth, G. Călinescu, E. Lovinescu ș.a. Asemenea acuze au fost reînnoite imediat după 1990 de săptămânalul (am în vedere îndeosebi familia de cuvinte „Săptămâna“) „România Mare“.
Păguboasa reacție de închistare în minorat cultural la fireasca tendință de deschidere și universalizare nu a reprezentat pentru Nicolae Manolescu doar polaritatea negativă dintr-un cuplu de forțe antagonice, ci singura parte care a izbândit într-o manieră anihilatoare, valorifi cându-și până la capăt potențialul dăunător. Cealaltă parte a fost frânată cât s-a putut și, din această pricină, cultura noastră nu a jucat vreodată în concernul cultural continental rolul pe care și l-ar fi putut aroga. Iar cauzele nu trebuie cercetate în aspecte de ordin lingvistic, potrivit cărora limba română are o circulație restrânsă, ori în datele geografice întristătoare care ne arată că avem o țară mică supusă tuturor vitregiilor. „Adevărata cauză – afirmă criticul – constă în sabotarea permanentă de către ideologiile minoratului localist a examenului de majorat, cu efecte directe și profunde asupra mentalității scriitorilor și asupra operelor lor. Nu prezența în sine a notei specifice e de vină. […] Problema e alta și anume atitudinea implicită față de tema locală, națională, în general, față de om, natură, divinitate. Deficitul de universa litate al literaturii noastre nu ține de tematică, ci de atitudine. […] națiunile sunt, în primul rând, ceea ce ele înseși gândesc despre ele. Minoratul nos tru cultural nu e un fatum, e ceea ce gândim noi despre noi, este rodul ideologiei naționale cu cea mai mare putere de influență. Nu o realitate, ci o reprezentare.“ (Minorat cultural, în Inutile silogisme de morală practică, Editura Albatros, București, 2003, p. 336).
În culegerea Apărarea și ilustrarea criticii (Edi tura Didactică și Pedagogică, București, 1996, pp. 83-90), Monica Spiridon vorbea despre tactica „anacronismului deliberat“ adoptată în Istoria critică a literaturii române, I. Astfel, după modelul borgesian, autorul anula componenta diacronică a istoriei literare prin convocarea, într-un anumit comentariu sau în altul, a tuturor textelor românești și străine din toate timpurile, texte ce i-au putut îngădui să ilustreze o teorie sau alta. Însă exista și un pericol ce friza căderea în protocronism, pe care l-a sesizat Laszlo Alexandru: „Riscurile aplicării anacronismului deliberat sunt semnificative. Smulgându-și opera din lanțul determinărilor sale temporale, e adevărat, se pot oferi interpretări noi, surprinzătoare. Dar pe de altă parte, suntem la un pas de cunoscutele exagerări protocroniste. Prin inteligența și spiritul său avizat, Nicolae Manolescu s-a ferit cu abilitate de această capcană (ba chiar a combătut protocronis mul); dar ce ne face să credem că un alt cercetător, îmbrățișându-i metoda critică, va ști la rândul său să evite supralicitările? Eludarea axei diacronice este un demers asupra căruia istoria critică va trebui să mediteze pe îndelete înainte de a-l adopta!“ (Criticul literar Nicolae Manolescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 116).
În opinia lui Nicolae Manolescu, apărarea și ilustrarea tradiției nu însemna consolidarea mitului priorităților naționale în literatură, ci impunerea unei angajări în universal. Procesul globalizării ar trebui să se realizeze atât prin localismul creator, cât și prin universalitatea ce asimilează particularis mele, existând un exemplu la îndemână: „Sadoveanu este cel mai mare prozator român din secolul trecut și unul din clasicii literaturii universale. Tradus cum se cuvine, ar fi mai impresionant decât mulți scriitori proveniți, ca și el, din literaturi în limbi fără circulație, dar care s-au bucurat de succes în Occident. Vastitatea și profunzimea operei sadoveniene sunt incomparabile, ca și umanismul cu care scriitorul contemplă credințele, speranțele, deziluziile, pasiunile și tragediile individului și ale societății din suta de ani care s-a încheiat.“ (Sadoveanu, azi, în Inutile silogisme de morală practică, ed. cit., p. 434). Și în privința poeziei, marele nostru critic și istoric literar era convins că nu prea au existat în perioada interbelică țări care să fi avut poeți de talia lui Arghezi, Blaga, Barbu ori Bacovia.
Vocația de „colonizator“ a lui Nicolae Mano lescu, care știa să preia cu discernământ elemente conceptuale existente în cercetările străine, adop tându-le sau adaptându-le realităților noastre literare, o descoperea Gheorghe Grigurcu referindu-se la cartea Despre poezie: „Personal, ader la caracterul său de pledoarie în favoarea unei «umanizări» a înțelegerii poeziei, scoasă din unghiul exclusivist al tezelor lingvistice, pentru a da la iveală «din exactitatea limbii, adevărul profund al omului». E un manifest al primatului emoției împotriva pedanteriei teoretice infecunde. Nu un simplu exercițiu al puterilor intelectului, ci o responsabilă încercare de ontologizare a statutului poeziei, de proiectare a ei ca «lume-operă», cu o «regulă» de ființare specifică. O spargere a cercului lingvistic, impermeabil la misterul poeticului ce se constituie ca o imanență, purtător al unui «adevăr» numai al său.“ (Nicolae Manolescu în chip de colonizator, în Peisaj critic. I, Editura Cartea Românească, București, 1993, p. 329). Așadar, „colonizator“, iar nu „slugă obedientă“.
Nicolae Manolescu era de părere că o teorie care suspendă aprecierea valorică poate fi aplicată studiilor multiculturale, venite cu noua modă de peste ocean, dar că asemenea practică nu are nicio legătură cu critica literară, o istorie a literaturii neputând fi viabilă decât dacă este și critică. Până la G. Călinescu și E. Lovinescu, toate istoriile literare au fost extraestetice, contextuale și factuale, ceea ce nu înseamnă că ulterior a fost neglijat contextul social-istoric. S-a procedat doar la o selecție a operelor în funcție de valoarea lor estetică. Nicolae Manolescu accepta existența unor istorii extraestetice ale literaturii, numai că nu le considera a fi istorii ale literaturii, ci ale contextelor de orice fel (istorii ale instituțiilor literare, ale mentalităților sau ale altora de acest fel). Întreaga noastră literatură mo dernă a ieșit din mantaua estetismului maiorescian, care a însemnat cernere a valorilor și gratuitate artistică, și autorul studiului Contradicția lui Maiorescu nu înțelegea de ce ar fi bine să aban donăm căli nescianismul în favoarea neogherismu lui. Nu presupusa nesincronizare a criticii românești în materie ne face greu exportabili, ci literatura actuală supusă comentariului analitic, aceasta neputând fi încadrată pe coordonate universale, nu neapărat prin tematică, ci prin lipsa de valoare.
Nicio nouă modă nu este mai bună decât precedentele, îmbrățișarea uneia sau a alteia nepresupunând garanția bunului de tipar dat pentru export. Într-o scrisoare deschisă adresată mai tinerei generații de critici, prin intermediul editorialului intitulat Metodă fără critică, din revista „România literară“ (nr. 18/2014), Nicolae Manolescu avea de făcut serioase reproșuri: „Când unii critici de la noi se converteau la structuralism, ei pariau pe o teorie omogenă și coerentă. Voi veniți acum cu fărâme din mai multe, comună fiind voga studiilor multiculturale ameri cane, dar nici măcar nu le asamblați cum trebuie. Asta seamănă cu o schimbare de dragul schimbării, care nu vă ajută însă să fiți originali. Toți sunteți mai simpatici când comentați cărți decât când faceți pe ideologii.// E așa de greu de înțeles că o literatură fără valoare literară nu există decât cel mult ca document de epocă? Teoria voastră supune arta literară unei prese ideologice străine, care îi turtește reliefurile și îi seacă savorile. Literatura se naște din literatură, nu din contexte. Și renaște la fiecare nouă lectură. Influențele, conștiente sau inconștiente, funcționează ca niște catalizatori. Constatarea existenței lor sau a afinităților elective îi este necesară criticii ca aerul. Critica e o comparație spontană și permanentă. E un lanț nesfârșit de ipoteze creatoare. Arată mereu generațiilor succesive o altă față a literaturii. Citiți și recitiți literatura, înainte de a o mortifica teoretizând-o!“
Marele critic și istoric literar postbelic Nicolae Manolescu a refuzat atât încorsetările brâului național(ist), cât și larghețea straielor nemțești cumpărate la mâna a doua. În construirea propriului proiect critic, el s-a ținut la distanță atât față de tradiționa liști, cât și față de europenizați și, în ultima perioadă a vieții, și față de integrații transatlantici. În ordinea posterității, Nicolae Manolescu rămâne (și) ca un critic și istoric literar care nu a confundat nicio dată esteticul cu eticul ori cu etnicul, dar nu a manifestat nici entuziasm față de rigoarea meto delor reducțio niste importate și considerate de alții a fi infaili bile.