Vorbeam rândul trecut despre prudență și curaj, virtuți necesare în momentele grele, de exemplu în anii cincizeci, atunci când regimul la putere dicta toate detaliile vieții în comun, interzicând orice alternativă. Asta nu însemna că drumul obligatoriu care, așa cum ni se spunea, ar fi dus neapărat la fericirea întregii omeniri rămânea mereu același. La fiecare câțiva ani, direcția acestui drum se schimba dintr-o dată. Demascați pentru orientarea lor, acum numită „dușmănoasă“, câțiva ștabi erau dați afară, unii din ei fiind chiar băgați la închisoare. Într-o glumă care circula pe atunci, trei bărbați închiși în aceeași celulă explicau de ce au fost condamnați. Primul, judecat cu câțiva ani în urmă, fusese împotriva lui Vasile Luca, important membru al Comitetului Central. Vina celui de-al doilea, venit mai târziu, era că îl sprijinise pe Vasile Luca, acum eliminat. Iar al treilea, tocmai aruncat printre ei, era chiar Vasile Luca.
Cum să te aperi? Și mai ales cum să te ferești de primejdie, să nu te lași atacat, fără să te aliezi cu acest regim? Prudența, spuneam rândul trecut, te învăța uneori să eviți diferite acțiuni și conversații. Când însă ți se impunea să colaborezi direct cu nedreptatea la putere, să fii, de pildă, martor împotriva prietenilor tăi într-un proces politic, aveai nevoie de curaj.
Și din nou, atenție la cuvinte. Unul din termenii care numeau curajul în latină era fortitudo, în românește tărie. Gânditorii medievali, Toma de Aquino, de pildă, căutau nu numai sensul general al virtuților, ci și detaliile care ne ajută să le înțelegem. Dintre cele patru virtuți esențiale în viața de zi cu zi – prudența, dreptatea, tăria și cumpătarea – numai primele două sunt cu adevărat independente și necesare oricând. Ele ne călăuzesc pe drumul cel bun și, la nevoie, împiedică celelalte două virtuți, tăria și cumpătarea, să ne conducă la purtări nesocotite sau nedrepte.
Fără prudență și dreptate, curajul poate fi pus în slujba mândriei personale: „Uitați-vă cine sunt eu, ce pot să fac! Nu mi-e frică de nimeni, sunt cel mai….“, neglijând sau prudența: „nu-mi pasă de nimeni, am curajul să fac exact ce vreau eu!“ sau dreptatea: „ca să-i înving, am să distrug tot ce e de preț în viața lor“. La fel, o cumpătare prost înțeleasă încurajează atenția exclusivă pentru sine și nepăsarea față de cei din jur. Fiara din junglă de Henry James, despre care am vorbit în februarie acum doi ani, e povestea unui bărbat, John Marcher, care nu trăiește decât ca să aștepte ceea ce soarta (este el convins) îi pregătește în secret. Nu observă, nu-i pasă de ce simte May Bertram, prietena lui fidelă, care îl ajută să nu fie singur. Când își dă seama ce orb a fost, e prea târziu.
Josef Pieper, admirabil comentator al filozofiei medievale, notează că pentru a evita procuparea exagerată pentru propria noastră persoană, cumpătarea, stăpânirea de sine are nevoie de pietate, de o evlavie sinceră față de cei din jurul nostru. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți? Poate că termenul „iubire“ e prea înflăcărat. E vorba mai degrabă de nevoia de a fi loial, fidel, devotat celor cu care conviețuim, de a înțelege că fiecare dintre ei, înrădăcinat în felul său pe lume, are propriul său unghi de vedere, larg sau strâmt, propria sa lumină și orbire, propriile sale nevoi și repulsii. „Fiecare dintre ei“ înseamnă fiecare ființă umană, înaintând pe propriul ei drum, înconjurată, poate, de câțiva prieteni sau rude apropiate.
Să nu uităm însă grupurile strânse, omogene, de partizani care, toți, preferă exact aceleași idei politice sau culturale, țin cu aceleași echipe de fotbal, laudă sau critică aceleași filme. Înțelegerea, atenția față de fiecare din cei de lângă noi nu înseamnă înrolarea imediată în acest gen de grupuri. În romanul Râul care ne desparte (1965), Ngugi Wa Thiongo, scriitor originar din Kenya, evocă precis și emoționant diferența dintre, pe de o parte, cărările personale ale vieții și, pe de alta, marșurile colective. Îl vom examina rândul viitor.