Strategia sectorială în domeniul culturii pentru perioada 2025-2031 se află în dezbatere publică. Ea a fost redactată, sub egida Ministerului Culturii, de o Unitate de Management a Proiectului, în parteneriat cu Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală. De la bun început, trebuie să spunem că în România, timp de treizeci și cinci de ani, au fost propuse diverse strategii, de la cele pentru dezvoltare durabilă, energetice, de transport (Masterplan), în domeniul IT și al inteligenței artificiale, până la strategii în domeniul căilor ferate, al pescuitului, al viticulturii etc., etc., dar niciuna în domeniul culturii. Salutăm, așadar, inițiativa Ministerului Culturii, dar, în același timp, trebuie să atragem atenția Guvernului, care ar urma să o aprobe printr-o Hotărâre, asupra viziunii denaturate, aculturale pe care Strategia o propune.
Respectiva Strategie a avut o primă formă ca Strategie sectorială în domeniul culturii 2023-2030. Dat fiind faptul că ministerele avizatoare nu i-au acordat nicio atenție, a fost reactualizată ca Strategie în domeniul culturii 2025-2031. Cuvântul „reactualizare“ este măgulitor, căci Strategia 2025-2031 este identică, până la virgulă, cu cea anterioară, pentru perioada 2023-2030. Ceea ce, din perspectiva autorilor înseamnă fie că timp de doi ani în cultura românească nu s-a întâmplat nimic care să merite o schimbare sau o adăugire de viziune, fie că Strategia este atemporală, ceea ce contrazice realitatea unei culturi vii, dinamice, într-o permanentă dezvoltare.
Parcurgerea acestei Strategii necesită, din partea lectorului, o pregătire prealabilă fără de care nu va înțelege nimic. Scrisă într-un limbaj de lemn, înțesată de definiții, clasificări, funcții, însoțite de lozinci, de clișee, de fraze goale de conținut, cu trimiteri la numeroase alte documente programatice, de la strategii privind combaterea sărăciei și apărarea națională până la cele privind riscul seismic, la Agende, foi de parcurs și documente ale Uniunii Europene, Strategia derutează cititorul. Un scriitor, de pildă, care va căuta în Strategie viziunea cu privire la carte, la rolul scriitorului în cultura națională sau la literatură ca formă înaltă de educație, nu va găsi nimic care să-l edifice. Printre enumerări de obiective, programe și rezultate, cuvintele „carte“, „scriitor“ sau „literatură“ lipsesc cu desăvârșire. Va găsi, în schimb, termeni care redefinesc, abstractizează sau uniformizează cultura, precum servicii culturale creative, lucrători, facilitatori și operatori culturali, pilotări ale instrumentelor și metodelor inovative și ale performanței energo-termice, standarde de eficiență și sustenabilitate, auditarea consumului energotermic al spațiilor culturale, tehnologii emergente etc., etc. Niciunul dintre cuvintele care reprezintă cultura scrisă și cu care, de două secole, limba română ne-a familiarizat. De fapt, utilizarea acestei terminologii la modă, de laborator e menită să ascundă lipsa de concretețe și de sens cultural a Strategiei.
Parcurgerea obiectivelor generale (în număr de patru) ale Strategiei (pp. 17-18) ne lămuresc în legătură cu viziunea autorilor ei. Primul obiectiv nu este, cum v-ați fi imaginat, stimularea creației artistice, ci creșterea… consumului. În mod normal, cultura ar trebui să fie un dialog, cu poziții constitutiv egale, între creator și consumator. În textul Strategiei, creatorii de cultură – scriitorii, compozitorii, pictorii, sculptorii, cineaștii, arhitecții, interpreții – nici măcar nu sunt pomeniți ca atare, darămite să aibă vreun rol. Important este consumul; cultura nu este o componentă a creativității și identității naționale, ci o dimensiune a societății de consum. De altfel, una dintre aspirațiile autorilor este aceea de a face din cultură un furnizor de avantaje strict economice (p. 15).
Un alt obiectiv este aplicarea noilor tehnologii, reducerea consumului de energie și crearea de modele sustenabile climatic. Digitalizarea și eficientizarea resurselor energetice sunt, în opinia autorilor, condiții de căpătâi ale actului artistic. Inutil să spun că, cel puțin în ceea ce privește literatura, deținătorii recordurilor mondiale nu sunt softiștii și hardiștii, ci acei condeieri care scriau cu pana de gâscă înmuiată în cerneală, iar recordurile lor, că se numeau Divina Comedie, Don Quijote sau Hamlet, au traversat nedoborâte secole întregi de revoluții tehnico-științifice.
Un alt obiectiv se referă la dezvoltarea resursei umane. Dar resursa umană nu este alcătuită, cum ați crede, din creatori din cultură, ci din lucrătorii, facilitatorii și operatorii din cultură. Acest mod de a înțelege resursa umană ne dă sentimentul că, în optica autorilor Strategiei, cultura e un fel de corporație, în care muncesc lucrători, facilitatori și operatori. De altfel, întregul text e impregnat de o asemenea gândire corporatistă, în care prevalența în actul de cultură o dau indicatorii de eficiență, iar nu calitatea actului artistic.
Cel de-al patrulea obiectiv îl constituie diplomația culturală, prin participarea la piețele culturale internaționale și susținerea industriilor culturale și creative. Cât de bine e înțeleasă diplomația culturală putem afla din bugetul Institutului Cultural Român, principalul promotor al diplomației culturale, al cărui buget pe proiecte, ca procent în PIB, este de 0,00001%, în scădere de cinci ori în ultimii ani. Adăugând și finanțările în scădere pentru Ministerul Culturii, nu putem decât să privim cu îngăduință următoarea afirmație din Strategie (p. 14): „În ceea ce privește finanțarea sectorului cultural, tendința generală în ultimele două decenii a fost de creștere a valorii cheltuielilor făcute de autoritățile publice…“.
Rătăcind în hățișul limbajului non-umanist – corporatist al culturii de tip nou al Strategiei, scriitorul de astăzi încearcă să afle care sunt rezultatele așteptate. Și iată ce află, printre altele, despre impactul implementării Strategiei, prin corelare cu obiectivele dezvoltării durabile (pp. 21-25): eradicarea sărăciei, în toate formele ei, eradicarea foametei, asigurarea securității alimentare, îmbunătățirea nutriției și promovarea unei agriculturi durabile, asigurarea unei vieți sănătoase și promovarea bunăstării tuturor, la orice vârstă, obținerea egalității de gen și emanciparea tuturor femeilor și fetelor, întărirea poziției autorităților centrale și locale, asigurarea accesului tuturor la serviciile de distribuire a apei și de salubrizare, asigurarea accesului tuturor la servicii energetice fiabile și ieftine, luarea de măsuri urgente pentru combaterea schimbărilor climatice, conservarea și utilizarea durabilă a mărilor și oceanelor.
De altfel, Strategia conține numeroase paragrafe inutile, inserate cu copy-paste doar pentru a da o aparentă consistență textului. Reluarea unor pagini întregi din Cadrul Strategic European, din Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă, din Planul Național de Redresare și Reziliență, din diverse strategii pe domenii nu fac decât să deruteze cititorul care, după parcurgerea primei jumătăți a textului, se poate, pe bună dreptate, întreba dacă și când începe cu adevărat, textul Strategiei.
După ce am parcurs obiectivele, suntem recompensați prin cuantificarea („în mod direct“, spune textul) a rezultatelor (p. 25): o creștere cu 10% a exporturilor de produse și servicii culturale (dacă socotim că exportul de creații culturale e aproape zero, 10% în plus e tot un fel de zero, dar mai mare, cum ar spune Grigore Moisil), o creștere cu 20% a numărului de persoane cu acces mai facil la servicii culturale (deci nu calitatea și încurajarea actului de creație contează, nu condiția creatorului, ci doar „accesul mai facil“ al consumatorului; iar, dacă socotim dimensiunea pieței vânzărilor de carte românească, o creștere cu 20% în șapte ani nu înseamnă mai nimic), o creștere cu 5% a numărului de turiști (?), o reducere cu 2% a energiei consumate la accesul publicului și o reducere cu 3% a consumului de energie necesare producțiilor culturale (!?!). Inutil să amintesc că rezultatele pe care le așteptăm noi, scriitorii, de la o asemenea strategie au de-a face, mai ales, cu susținerea literaturii române, cu programele de achiziții de carte, cu prezența literaturii contemporane în manualele școlare, cu ameliorarea legislației culturii scrise și a sponsorizării, cu sporirea finanțării pentru programele de traduceri etc., etc., și mai puțin cu sporirea turismului și cu reducerea consumului de energie în diferite sectoare economice.
Am fi așteptat de la o asemenea Strategie măsuri pentru susținerea Uniunilor de Creatori pentru o mai bună administrare a timbrului cultural. Avem, însă, exact contrariul. Autorii Strategiei consideră că timbrul cultural este o modalitate de „afectare a veniturilor nete obținute din activități culturale prin intermediul suprataxării“ (p. 16).
Așadar, Uniunile de Creatori sunt un fel de vătafi sau perceptori care împovărează industriile din domeniul cultural. Pentru a da o dimensiune a suprataxării pe care o căinează Strategia, îi informăm pe autori că Uniunea Scriitorilor, în lipsă de sprijin din partea autorităților pentru aplicarea corectă a legii timbrului cultural, „jecmănește“ piața de carte cu fabuloasa sumă de… 5000 de euro/lună. Atitudinea autorilor privind timbrul cultural e doar una dintre multele dovezi care arată indiferența, ignoranța (timbrul cultural, ca și TVA, nu afectează veniturile nete și, de ținut cont, timbrul literar exista la noi și în perioada interbelică, ca formă de sprijin pentru literatura națională!), dacă nu chiar disprețul autorilor față de creatorii de cultură. În treacăt fie spus, utilizarea în Strategie a sintagmei „lucrător cultural profesionist“ este ofensatoare pentru breasla noastră. Potrivit legii, lucrătorul cultural profesionist este cel care obține din producțiile culturale peste 50% din veniturile sale. Ceea ce arată că, raportat la specificul pieței de carte din România, scriitorii nu par a fi profesioniști, ci, mai degrabă, lucrători culturali amatori.
probabil că partea cea mai lămuritoare cu privire la optica și utilitatea acestei Strategii o constituie capitolul de „Programe – direcții de acțiune“. Cele mai multe programe se referă la dezvoltarea regională, la reducerea consumului termic și energetic și îmbunătățirea eficienței energo-termice, la accesul categoriilor vulnerabile, al zonelor defavorizate și persoanelor în vârstă, la reevaluarea și actualizarea indicatorilor statistici, la însușirea tehnicilor digitale și emergente, la promovarea soluțiilor verzi (?!), la statutul lucrătorului cultural profesionist și a operatorilor culturali. Această viziune aculturală, în care dimensiunea creativă a culturii și statutul creatorului de artă lipsesc, are o reflectare dramatică în evaluarea necesarului de finanțare a programelor culturale.
Totalul sumelor necesare aplicării Strategiei (implementării, spune textul, cu un termen la modă), utilizând fonduri publice, locale și europene, este, pe întreaga perioadă de șapte ani, de 3,3 miliarde de euro. Aparent, e o sumă mare. Dar, dacă socotim Produsul Intern Brut cumulat pe întreaga perioadă, această sumă reprezintă abia 0,1% din PIB.
Să vedem însă pentru ce se alocă cele 3,3 miliarde de euro: 600 de milioane de euro, suma cea mai mare, sunt dedicate auditului și eficientizării termoenergetice a spațiilor culturale; 500 de milioane de euro, satisfacerii nevoilor culturale sustenabile ale segmentelor vulnerabile și categoriilor defavorizate; 400 de milioane de euro, transformărilor digitale și emergente; 300 de milioane de euro, proprietarilor de imobile-monumente istorice; 200 de milioane de euro, comisionării operelor de artă; 350 de milioane de euro, operatorilor culturali, pentru dezvoltarea afacerilor; 300 de milioane de euro, pentru dezvoltarea turismului; 100 de milioane de euro, pentru mobilitatea lucrătorilor culturali; 100 de milioane de euro, pentru instituții publice de cultură și așezăminte culturale; 450 de milioane de euro, pentru schimburi culturale cu străinătatea. Ceea ce înseamnă că, dacă scădem preocuparea pentru eficiență termoenergetică, digitalizare, dezvoltare durabilă și incluziune socială, conservarea patrimoniului și comisionarea operelor de artă și turismul cultural, pentru susținerea efectivă a culturii naționale vii, a creatorilor de artă, alții decât operatorii și lucrătorii culturali, nu rămâne mai nimic.
Textul e însoțit de o Anexă supradimensionată și irelevantă, ce cuprinde instituții, responsabilități, perioade de implementare (fără scadențe reale), întâlniri, acte normative, rapoarte de audit, matrici, evaluări și interpretări, ghiduri ipotetice ș.a.m.d., din care nu se poate desprinde nimic concret.
În consecință, potrivit autorilor Strategiei, cultura reprezintă o uriașă corporație cu operatori, facilitatori și lucrători, preocupată exclusiv de eficiență, în primul rând termoenergetică, de schimbări climatice și soluții verzi, de transformări digitale și emergente, de mobilitate, incluziune socială și dezvoltare regională. În ceea ce privește patrimoniul cultural, el este îndreptat exclusiv către cel material, venind din trecut. Creația contemporană, cultura vie, creatorul de artă lipsesc, aș zice, cu desăvârșire. Noi, scriitorii români, nu ne simțim reprezentați de textul supus dezbaterii publice. Guvernul României nu trebuie să aprobe această Strategie sectorială în domeniul culturii. Ea trebuie refăcută, printr-o implicare directă cu partenerii de drept, Uniunile de Creatori.
Varujan Vosganian
Președintele Uniunii Scriitorilor din România