De multe ori, reunirea într-un volum a studiilor academice publicate anterior în periodice de specialitate este benefică pentru mai buna conturare a unei imagini de ansamblu asupra unui domeniu cultural-artistic. În plus, această contopire, însoțită de inevitabile revizuiri și adăugiri, are avantajul că ajunge la un public ceva mai numeros.
Cartea lui Lucian Sinigaglia, istoric de artă (cu precădere al teatrului), este un astfel de caz de punere laolaltă a trei texte publicate inițial între 2013 și 2019 în revista Studii și Cercetări de Istoria Artei (seria „Teatru. Muzică. Cinematografie“). A rezultat, în primul rând, o lucrare ce tratează evoluția vieții teatrale, în principal bucureștene, într-o perioadă de tranziție care anunță înstăpânirea unei guvernări comuniste, după model sovietic, dornică să impună realismul socialist drept unică metodă de creație artistică. În al doilea rând, volumul conține pagini consistente de istorie a scenografiei, ilustrate cu mai multe schițe de decor (de multe ori, Lucian Sinigaglia pune pe același plan, ca importanță, regia de scenă, arta actorului și scenografia). De altfel, punctul forte al cărți este dimensiunea vizuală ce include numeroase imagini cu artiști, regizori, schițe de decor (însă remarcăm și fotografia tulburătoare cu clădirea Teatrului Național de pe Calea Victoriei imediat după bombardamentul german din 24 august 1947 – p. 19). Deși nu a folosit documente de arhivă, autorul a valorificat multe surse deschise: presa cultural-artistică (în principal, revista Rampa) și social-politică, informațiile oferite de literatura secundară (îndeosebi volumul lui Ioan Massoff din 1981), dar și bogata arhivă personală (completată cu materialele unui colecționar cu totul special precum Mihai Sarca).
Paginile cărții cuprind atât secvențe de istorie instituțională (transformarea teatrelor particulare în teatre de stat sau migrarea actorilor către scenele administrate de noul regim care aspira să naționalizeze totul, inclusiv arta), cât și pagini în care se face o trecere în revistă avizată a spectacolelor montate în capitală în epoca analizată (primii ani postbelici). Ne-au atras atenția unele piese regizate de Victor Bumbești (Nora; Edipos, tiranul Thebei), mai ales prin prisma destinului accidentat al unor actori care le-au dat viață (Lilly Carandino și Ion Ulmeni, de exemplu). În spectacolul Nora de Ibsen, în regia sus-amintitului Victor Bumbești (scenograf: Ștefan Norris), rolul principal a fost interpretat de Lilly Carandino, soția cronicarului dramatic Nicolae Carandino (între altele, militant național-țărănist și ziarist la „Dreptatea“, oficiosul PNȚ). Ion Ulmeni a jucat în rolul Corifeului în piesa Edipos, tiranul Thebei (după Sofocle). Cum poate se știe, soții Carandino au devenit victime ale regimului prosovietic, fiind arestați cu ocazia înscenării de la Tămădău din iulie 1947. Însă nici Ion Ulmeni nu a scăpat de interacțiunile violente cu noua poliție politică a guvernanților comuniști. Dintr-un referat elaborat de Direcția de Propagandă și Agitație a Comitetului Central al Partidului Comunist „în legătură cu unele probleme de la Teatrul Național“, datat 25 noiembrie 1949, aflăm că artiștii Ion Ulmeni și Titus Lapteș (actori ai TNB) au fost reținuți de organele de securitate pentru cercetări (vezi Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond CC al PCR – Secția de Propagandă și Agitație, dosar nr. 99/1949, f. 47). Titus Lapteș jucase de timpuriu inclusiv în piese conformiste, scrise în acord cu noile cerințe politico-ideologice (Omul din Ceatal, de Mihail Davidoglu, în regia lui Ion Șahighian, montată în 1947) (vezi p. 53), dar această realitate nu oferea întotdeauna o pavăză în fața acțiunilor represive ale autorităților comuniste.
Să sperăm că opera de reconstituire a istoriei postbelice a teatrului va continua și că, în cadrul acestui demers necesar, cercetătorii vor încerca să epuizeze sursele disponibile. La Arhivele Naționale și la CNSAS se regăsesc numeroase documente relevante, fie că este vorba de sinteze ale Agitprop-ului privitoare la viața artistică, materiale ale Ministerului Artelor (Ministerul Culturii), fie de dosare de urmărire individuală întocmite de Securitate pe numele mai multor actori, regizori, scenografi etc.