Mini-romanul Kitchen al prozatoarei japoneze Banana Yoshimoto – pseudonim literar al lui Mahoko Yoshimoto – este lucrarea de debut din 1987, grație căreia a cunoscut consacrarea, un roman multiplu premiat și tradus, ecranizat doi ani mai târziu în regia lui Yoshimitsu Morita, la rândul său premiat și excelent primit de publicul cinefil. Traducerea acestui deja clasic roman japonez a fost făcută de Irina Holca, iar textul a fost publicat la Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei împreună cu nuvela Lumina lunii, în varianta publicată prima dată în ediția japoneză din 1988. Scris la numai 23 de ani, Kitchen e un roman delicat și profund, încărcat de o poetică aparte și influențat nu numai stilistic, ci și structural de Osamu Dazai. Diferența majoră e dată de faptul că, spre deosebire de ficțiunea modernistă a celui care a schimbat major literatura japoneză postbelică, în Kitchen și Lumina lunii nu se regăsesc la același nivel nici depresia ori lipsa de perspectivă, nici nihilismul ori spectrele alienării și suicidului. Însă, la fel cum se petrecuse imediat după război în cazul romanului Decădere umană, cartea tinerei japoneze a contribuit la re-definirea literaturii japoneze din ultimele decenii, exprimându-se într-o formă eterizată, în ambele sensuri ale cuvântului, adică într-o scriitură epurată, diafană, eterică, totodată cu efect puternic anesteziant asupra cititorilor. Banana Yoshimoto nu este singulară în acest demers de „simplificare“ a literaturii nipone, dar probabil este cazul ilustrativ pentru eterizarea cititorilor, pentru efectul direct asupra acestora prin simplitatea și profunzimea observației, prin aerul de tandrețe pe care îl întreține și care devine astfel marcă stilistică. Pe de o parte aparent naivă și lipsită de profunzime psihologică, pe de alta îndepărtată de căile sofisticate ale tradiției japoneze, scriitura prozatoarei câștigă în gravitate prin ceea ce o parte a criticii o considera a fi trăsătura responsabilă de rămânerea la suprafața factualității: caracterul karumi, în traducere „lumina atingerii“, aplicabil poeziei nipone (în special haiku-ului) și caracteristic vorbirii comune, activitățile simple, dar încărcate de relevanță universală. Spre deosebire de mizerabilismul european contemporan, motivat postmodern, linia deschisă de Dazai și exploatată de Yoshimoto este una inductivă, a generalului angajat de experiența individuală a personajelor. În plan evenimențial, proiecția universală nu se realizează ca impunere, ci se inculcă inductiv, într-un firesc al descoperirii de sine. Ilustrativ este felul în care pierderea soției îl determină pe tatăl lui Yūichi să se schimbe (radical):
„La puțin timp după aceea, ea a murit, și ananasul s-a uscat. Neștiind cum să am grijă de el, îi pusesem prea multă apă. Când l-am îngrămădit într-un colț de grădină, am înțeles un lucru pe care nu-l pot explica bine, pare prea banal dacă îl pun în cuvinte. Lumea nu se învârte în jurul meu. Adică, numărul întâmplărilor neplăcute rămâne mereu același. N-am cum să schimb cu asta. Așa că cel mai bine ar fi să am în continuare o viață cât mai frumoasă.“ (p. 93).
Nu motivarea imediată, nu fapta în sine, în reproducerea ei referențială la care apelează biografismul pur al literaturii postmoderne, produce schimbarea, ci generalul implicit, universalul proiectat prin parte și atmosfera aceea de tristețe existențială care îmbibă și factualul, și oniricul.
În ciuda unui titlu care definește un loc oarecare, bucătăria, sentimentul spațiului e unul vag în textele prozatoarei Banana Yoshimoto. Cronicile occidentale – spre exemplu cea a lui Tim Dowling din The Guardian – se focalizează pe bucătărie ca loc distinct, care coagulează energiile personajului central, tânăra Sakurai Mikage, și prin ea, ale celorlalte, ca spațiu fizic integrând elemente corporale distincte, caracterizate printr-o materialitate frustă. În esență, această bucătărie a lui Mikage e un spațiu care și-a pierdut specificitatea și, implicit, și referința culturală. Banana Yoshimoto – atrage atenția niponologul George T. Șipoș – apelează la neologismul „kicchin“ și nu la termenul clasic „daidokoro“ tocmai pentru a puncta această ruptură de trecut și de tradiție. Bucătăria devine la ea un spațiu care tinde spre universalitate prin această non-specificitate. Chiar dacă practicile gastronomice și mâncărurile recompun un univers senzorial japonez, locul indefinit numit bucătărie e universal și personal. Pe de altă parte, bucătăria e un spațiu eminamente închis, care vorbește despre o formă de claustrare spre care tinde ca dorință Mikage, în care se retrage după moartea bunicii, în care caută să se regăsească, să-și găsească noul sine. Pe de alta, el se deschide. În conexiune cu bucătăria reală se naște „bucătăria de vis“ (pp. 42-50), mai exact „din vis“, un spațiu flexibil, confortabil, ascuns și cu rol potențator, în care forța auctorială învinge și disperarea existențialistă moștenită pe linia Dazai, și orice conexiuni simbolice cu spațiile opresive sau cu prejudecățile de gen. Posibil ca această bucătărie onirică să aibă altă forță imaginativă în japoneză – în ediția britanică de la Faber and Faber, în traducerea lui Megan Backus, perspectiva: „Dream kitchens. I will have countless ones, in my heart or in reality. Or in my travels“1 e diferită de cea din traducerea în limba română: „Bucătăria de vis. Astfel de vise voi avea mereu, multe, infinit de multe. Le voi păstra în suflet sau poate le voi transforma în realitate. Sau în destinații.“ (p. 50) – astfel încât să disloce valurile de lectori seduși de tandrețea cu care Banana Yoshimoto derulează povestea deconstrucției unor mituri, inclusiv a mitului postmodernității demitizante. Poveștile ei sunt învăluite de „lumina atingerii“, care contribuie la reconstrucția, cu tact și tandrețe, a altor mituri.
_____________________________________
1 Banana Yoshimoto. (1993). Kitchen. Translated by Megan Backus. London: Faber and Faber. p.43.