Cele unsprezece povestiri din volumul Trupul sufletului alcătuiesc o carte poetică și emoționantă, care investighează granița dintre trup și suflet. Urmărindu-și personajele în momente cruciale ale vieții, Ludmila Ulițkaia ne provoacă să punem sub semnul întrebării limitele impuse de societate, de obiceiuri, uneori de noi înșine, pentru a găsi curajul de a da o definiție singurului sentiment capabil să șteargă distanțele dintre oameni: iubirea. Manifestându-se sub cele mai variate chipuri, fie că este vorba de atracție fizică, de devotament matern, de adorație sau pur și simplu de loialitate, forța sa îi salvează pe protagoniștii acestor povestiri și le schimbă destinul. (Editura)
„Despre trup știm mult mai multe decât despre suflet. Nimeni nu poate desena o hartă a sufletului. Doar zona de hotar poate fi uneori sesizată. Acolo, pe măsură ce te apropii de această graniță, se stârnesc niște vibrații, se dezvăluie niște detalii subtile, despre care este aproape cu neputință până și să vorbim în limba noastră minunată, dar limitată. E o apropiere riscantă, periculoasă aproape. Dar, cu cât trăiești mai mult, cu atât această zonă te atrage mai puternic spre ea.“
Ludmila Ulițkaia
Binecuvântați fie cei ce…
Pentru Tania Gorina
Lidia și Nina, două surori trecute de prima tinerețe, au sosit în casa pustie dintr-un sat italian necunoscut cu autobuze diferite, din direcții diferite: una venise prin Milano, cealaltă, prin Genova. Erau invitate aici de o italiancă pe nume Antonella, o elevă a Aleksandrei Vikentievna, răposata lor mamă. Antonella locuia la Genova, unde și preda la universitate, la catedra de slavistică, iar această casă de țară îi rămăsese ca moștenire de la o mătușică fără copii. În ultimii zece ani, Aleksandra Vikentievna, lingvist de renume și cercetătoare a textelor vechi, petrecuse foarte mult timp în această casă acum pustie. Antonella le rugase cu insistență pe surori să vină, ca să sorteze lucrurile rămase de la mama lor. Ea nu se îndura să facă asta, din profund respect față de moștenirea mentorului său.
Antonella le-a adus pe surori cu mașina la casa de pe deal, a descuiat lacătul de la poartă, le-a condus la casă, le-a deschis ușa și a plecat, spunându-le că se întoarce pe la șapte să le ducă la cină, dar acum trebuie să meargă urgent la universitate. Vorbea foarte bine rusește, numai că frazele ei aveau o intonație neobișnuită, dar drăguță.
Surorile au rămas singure. Ultima dată se văzuseră într-o situație similară când, după înmormântarea mamei lor, cu jumătate de an în urmă, intraseră în apartamentul ei din Moscova, ticsit de hârtii și cărți.
Acum stăteau în tăcere pe terasă. Casa, care nu se vedea din stradă, era pe culmea unui deal și nu se putea ghici nicicum că din partea cealaltă, de pe terasă, se deschide o priveliște uriașă, de necuprins cu privirea. Era o vale adâncă, pe fundul căreia șerpuia o urmă pietruită, amintirea unui pârâu secat între timp. Pârâul izvora din Muntele Beuca din Apenini, care se deschideau în dreapta, iar în stânga și mai jos se întindea Marea Ligurică, presărată cu pânze albe, brăzdată de urmele argintii învolburate ale șalupelor și despărțită de cerul netulburat de albastru printr-o linie a orizontului fermă, albastră-închis. Pe porțiunea îngustă dintre mare și munți treceau două șosele – una de-a lungul țărmului, jos, departe, iar cea de-a doua, ceva mai sus, sprijinită pe niște stâlpi uriași și intrând într-un tunel. Pe ele rulau încet, neauzit tiruri, camioane și automobile.
Surorile nu știau că ambele șosele merg de-a lungul unui drum antic roman care se transformase într-un traseu de pelerinaj din sudul Franței spre Roma. Via Aurelia.
Își roteau ochii de colo-colo, copleșite de imensitatea și frumusețea tabloului, cufundate într-o tăcere grea, căci nu erau obișnuite să exprime în cuvinte nimic mai complicat decât cereau nevoile de zi cu zi.
– Frumos, a rostit într-un târziu sora mai mare.
Cea mică a încuviințat din cap:
– Da.
*
Ani la rând, surorile se întâlniseră numai pe 1 septembrie, la ziua de naștere a mamei lor. În apartamentul ei înghesuit, încărcat de cărți prăfuite, teancuri de hârtii scrise și pânze de păianjen, se aduna în această zi multă lume – colegi, foști elevi, studenți. Era enervant. De ce erau oamenii ăștia atât de legați de ea? Era rece, nu-i plăcea nimic, în afară de literele îmbârligate ale limbilor orientale și cărțile jerpelite în care-și petrecuse toată viața, aproape fără a le da nici o atenție celor două fiice. Fetele au crescut: una sub supravegherea bunicii, cealaltă, a bonelor angajate, care se schimbau des, nelăsându-i timp să le îndrăgească.
Dar ce familie mai era și asta? O ruină. După moartea bunicii Varvara, nimeni nu mai ținea laolaltă această familie de femei nici cu plăcinte, nici cu plecări estivale la casa de la țară, nici cu tratamente spectaculoase pentru răceală și angină cu fierturi de ierburi și miere de hrișcă.
Până și conversația femeiască obișnuită despre micile greutăți sau rețete de prăjituri îi era complet străină Aleksandrei Vikentievna. De altfel, temele bărbătești – despre mașini și guvern – erau la fel de neinteresante pentru savanta doamnă.
După ce a adus pe lume două fete, plătind tain naturii, Aleksandra Vikentievna parcă părăsise cu totul câmpul de luptă femeiesc. Era om de știință. Ei înseși îi plăcea să spună o veche glumă: o femeie savantă e ca porcul de Guineea: nu-i nici porc, nici din Guineea… Era o ființă savantă – scria articole, cărți, ținea conferințe la universități și simpozioane, era faimoasă în toată lumea academică, mai ales în domeniul umanist, tot atât de înclinat spre litere ca și ea. Era chiar membră a unor academii străine.
Bărbați normali, cu presupusele atribute ale sexului lor, nu veneau niciodată în familie. Femeile din generația vârstnică – bunica Varvara și Aleksandra Vikentievna însăși – avuseseră căsnicii scurte – soții le muriseră în războaie. Aleksandra Vikentievna trăise cu soțul ei doar un an și ceva, îl înmormântase la sfârșitul lui ’41. Abia trecuse de douăzeci de ani, și fiica ei Lidia abia se născuse.
Mult mai târziu, a trăit o idilă care a zdruncinat-o. N-a durat mult, s-a desfășurat furtunos și s-a încheiat la fel de furtunos, și ca amintire a acestei istorii de dragoste nu prea reușite s-a ivit pe lume Nina. Apariția surorii mai mici a fost o traumă puternică pentru Lidia, care la vremea aceea avea aproape optsprezece ani, și idila bătrânei ei mame de treizeci și opt de ani cu un fost student, care ca vârstă s-ar fi potrivit mai degrabă cu fiica, era insuportabilă și ofensatoare. Lidia n-a reușit niciodată să uite sau să reconsidere acest fapt din biografia mamei sale.
Lua nașterea acestui copil în afara căsătoriei ca pe o rușine personală. N-a ajuns să-și iubească niciodată sora mai mică, cu atât mai mult cu cât s-a măritat devreme, în grabă, și a plecat la soțul ei.
În copilărie, Ninei n-a apucat să i se întipărească în minte chipul surorii ei. Nici bunica nu i-a lăsat vreo urmă în amintire – a murit când ea încă nu împlinise un an. Nina a crescut mereu cu bone, care se schimbau cu o oarecare regularitate. Chiar de una dintre îngrijitoarele de la început e legată cea mai puternică trăire a copilăriei. Mama plecase în delegație la Leningrad, la o conferință, și o lăsase pentru câteva zile pe fetița de trei ani cu noua bonă. Noua bonă, o femeie uscată, intelectuală, cu polisemanticul nume Anna Arkadievna1, nu semăna deloc cu țărăncuțele venite la oraș ca să fugă de viața de colhoz. Se dovedise a fi alcoolică, dar se lupta din toate puterile cu viciul ei. Împotrivirea eroică a acestei Anna Arkadievna s-a prăbușit însă din prima seară în fața bufetului plin de băuturi aduse de musafiri și nebăute. Cum au trecut următoarele trei zile nu se știe. Dar, când s-a întors acasă, în zorii celei de-a patra zile, Aleksandra Vikentievna a găsit-o pe bona intelectuală beată zăcând fără cunoștință la podea, într-o băltoacă de vomă uscată și pe Nina, vânătă și istovită de atâta țipat, stând în pătuț în așternutul mânjit…
Aceste trei zile i-au rămas întipărite în minte ani de zile, poate pentru toată viața: nu avea încredere în nimeni, era bănuitoare și foarte singură.
În timp ce sora mai mică trăia acest coșmar de trei zile, cea mare, care între timp născuse ea însăși o fetiță, trăia o despărțire dureroasă de soțul ei, care de la agapele dulci cu prietenii trecuse în faza amarei beții rusești.
Aleksandra Vikentievna se străduia să nu fie distrasă de la lucru de mărunțișurile vieții cotidiene: prietenii i-au trimis o nouă bonă, s-a hotărât ca Ninocika să meargă la grădiniță, iar Lidia a primit din partea mamei sale o alocație lunară ca s-o ajute în viața ei dată peste cap.
În esență, surorile nu se cunoșteau prea bine, fiecare socotea că cealaltă se bucură de cea mai mare parte a atenției și iubirii materne. Ostilitatea lor reciprocă n-a făcut decât să crească odată cu trecerea anilor, și la zilele de naștere ale mamei lor stăteau la capetele opuse ale mesei, cât mai departe de centru, adică de Aleksandra Vikentievna, care era înconjurată de un scut de admiratori și elevi.
Au fost întotdeauna hotărât diferite: Lidia, masivă și lată-n spate, mica Ninocika, pe niște picioare subțirele, cu o față ca de vrăbioară. Singurul lucru pe care-l aveau în comun era singurătatea, accentuată la cea mai mare din ele de faptul că singura ei fiică, Emocika cea atât de fierbinte iubită, a murit la paisprezece ani de leucemie acută, lăsându-și mama pentru totdeauna într-o uluire furibundă.
Moartea mamei lor la nouăzeci de ani nu a schimbat nimic în relațiile dintre surori. Totuși, pentru prima dată în viață, au luat o hotărâre comună: să scape fără parlamentări de nesfârșiții admiratori ai mamei, care le-au cerut imediat să le predea toate hârtiile ei…
După jumătate de an au intrat în posesia moștenirii – apartamentul, bunurile și un carnet de economii cu o sumă neașteptat de însemnată. Și aici intențiile lor s-au despărțit: Lidia ar fi vrut să vândă locuința rămasă de la mama lor, iar Nina era de părere că e mai bine s-o închirieze și să împartă banii egal. Vreme de șase luni au purtat încordate discuții telefonice, dar n-au reușit nicicum să decidă ce să facă cu tot muntele de hârtii care umplea până la refuz apartamentul mamei. În această confuzie totală au simțit pentru prima dată o oarecare legătură între ele.
Invitația Antonellei de a veni în Italia le distrăgea de la grija apăsătoare privind apartamentul. Cu toate acestea, privind acum în jur prin casa italienească, înțelegeau brusc că se confruntau cu aceeași problemă pe care nu reușiseră s-o rezolve la Moscova: aceleași vrafuri de hârtii, același praf. Bunuri, propriu-zis, nu erau deloc: niște papuci vechi, un halat, două rochii de vară din mătase. Avea mama ciudățenia asta: purta numai mătase – orice altă țesătură îi irita pielea…
S-au așezat la masa mare, plină de cărți italienești. Pe o împletitură de trestie era o cană cu zaț întărit pentru vecie, o vază verde mată cu o floare încremenită, o lampă veche, nepotrivită pentru folosirea directă, și un bol cu pietricele, scoici, conuri de plante necunoscute, câteva mărgele venețiene și o monedă de două sute de lire, ieșită de mult din uz.
Le era frică să se atingă de toate astea.
*
Mama lor ieșise ultima dată din casa asta la sfârșitul lui august 2009. Venise cu avionul la Roma, prezentase acolo, la colegiul Institutului Biblic, o prelegere care-i uluise pe toți ascultătorii, în care studia ultimele cuvinte ale lui Hristos, Eli, Eli… sabahtani22. Eli, Eli, lama sabahtani? („Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”) – cuvinte pe care, conform Evangheliilor (Matei 27:46 și Marcu 15:34), le-a rostit Iisus Hristos pe cruce înainte de a muri.
, pronunțate, conform convingerii ei, nu în aramaică, așa cum se credea, ci în dialect galileean, pe care nu-l înțelegea toată lumea și nu era înțeles până-n ziua de azi… Apoi citise aceeași lucrare la Societatea Biblică din Moscova, după care își petrecuse ultima aniversare, cea de nouăzeci de ani, iar după două zile căzuse pe teren plan, în apartamentul din Moscova, și își fracturase șoldul. Au dus-o la spitalul Botkinski, unde lucra o doctoriță cunoscută, dar cei de acolo au refuzat s-o opereze și, după ce au ținut-o două săptămâni, au trimis-o acasă, unde a rămas țintuită la pat.
Surorile, gata să aibă grijă de mama lor, au descoperit că admiratorii și elevii Aleksandrei Vikentievna îi angajaseră deja îngrijire douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, în casă venea o femeie la curățenie, cu care Aleksandra Vikentievna s-a certat la cuțite când aceasta a ridicat o cârpă umedă deasupra mesei de lucru, și în fiecare zi, pe lângă îngrijitoare, veneau niște colaboratoare de-ale sale, stăteau cu ea, chiar cu de-a sila, s-ar putea spune, lucrau, câteodată organizau seminare în casa ei, iar Lidia și Nina, ușor ofensate, s-au retras. Sunau din două-n două zile și întrebau dacă are nevoie de ceva, iar mama lor le refuza politicos ajutorul: la ea totul era în ordine. Ca întotdeauna. Toate locurile din jurul mamei erau ocupate, de ele nu mai era nevoie.
Zece luni mai târziu, când viața Aleksandrei Vikentievna era organizată în mod ideal, a făcut un accident vascular cerebral, a fost dusă la același spital Botkinski, unde a și murit după câteva ore, fără a-și mai recăpăta cunoștința.
*
…Era un mai târziu, care semăna mai degrabă cu aprilie. Celor câțiva copaci resemnați care creșteau la intrarea în morgă abia le dădeau frunzulițele. În sala mare din fața ușilor încuiate se adunase o mulțime uriașă, care venise să-și ia rămas-bun de la Aleksandra Vikentievna. Erau chiar și niște străini, doamne și domni în vârstă cu aer de diplomați, unul, în mod evident, pastor. Toți se îmbulzeau în jurul unui bărbat scund, urât, cu ochelari, devenit șef de catedră după ieșirea la pensie a Aleksandrei Vikentievna. Surorile se plângeau una alteia, se simțeau complet străine aici.
Apoi antreprenoarea de pompe funebre a deschis ușile camerei alăturate. Acolo, pe o masă, se afla sicriul deschis, iar în jurul lui se afera un preot bătrân cu potcap de catifea – își pusese patrafirul și rucavițele. Doi diaconi în negru îl ajutau să se descurce cu harnașamentele aurii.
Surorile s-au uitat una la alta: credincioasă? Mama era credincioasă?
Oamenii s-au adunat lângă sicriu – nici nu încăpuseră toți în această cameră lungă. Antreprenoarea le-a căutat pe surori și le-a așezat la căpătâiul sicriului. Mama nu semăna deloc cu ea însăși: fața, care i se buhăise în ultimii ani, era trasă, nasul i se îngustase, apăruse o cocoașă pe care n-o avusese niciodată, iar buzele îi erau strânse într-un zâmbet parcă batjocoritor. Capul îi era înfășurat strâns cu o eșarfă neagră de mătase atât de mare, că acoperea tot corpul, și nu se vedeau nici un fel de haine, doar palmele înguste stăteau încrucișate peste țesătura neagră…
A avut loc slujba, apoi momentul de rămas-bun, apoi un autobuz cu antreprenoarea a transportat sicriul undeva și toți s-au dus la o cafenea nu departe de morga spitalului – acolo au fost o tratație modestă și discuții elevat-emoționate despre răposată… Și gata.
Surorile au plecat. S-au așezat în scuarul întunecat și răcoros pe drumul spre stația de metrou Dinamo și au început să vorbească pentru prima dată în viață despre tot ce ținuseră în ele.
– Nu m-a iubit niciodată…
– Nici pe mine.
– A fost o mamă groaznică.
– Nici nu se poate numi mamă.
– N-a iubit pe nimeni, numai bucoavnele ei…
– Am fost la cursuri de contabilitate… Acolo măcar sunt cifre… Bucoavnele ei le uram.
– Păi și eu m-am făcut programatoare. Am urât toată viața educația ei.
– Nu, eu nu pot să spun asta. Am fost furioasă pe ea ani de zile că nu ne-a dat o educație ca lumea. Dar nu-i ardea ei de noi. Când am înțeles asta, era târziu.
– Da. Ne-a distrus viața.
– Distrus? Nu știu…
Și cu asta s-au despărțit…
*
Lidia a tras spre ea bolul cu scoici și pietricele și a început să le aleagă.
– Ciudat că le-a strâns…
– Da, parcă… nu e genul ei…
*
Cea de-a doua cameră era un mic dormitor. Patul era făcut neglijent, de parcă stăpâna avusese de gând să se întoarcă repede. Și mica masă de lucru nu era acoperită de vrafuri de hârtii, ci curată. Doar câteva pagini capsate, și deasupra un fluturaș în italiană. Pe el scria: Nostra Signora della terza età. Părea un fel de rugăciune. Urma un text rusesc, pesemne traducerea.
– Să fi fost totuși credincioasă? a întrebat-o Nina pe sora ei, privind hârtiile.
– Bunica Varvara sigur era. Mama – nu știu. Cândva credea în partid. Deși… slujba aia… Probabil că așa a lăsat cu limbă de moarte…
*
Lidia și-a pus ochelarii. Scrisul era citeț, neînclinat, chiar apropiat de cel de tipar – litere mari, rotunde, rânduri deloc curbate, distanțe un pic cam mari între ele și între cuvinte, unde ar fi încăput de minune corecturile autoarei. Dar aici nu erau nici un fel de corecturi – era un text curat, care arăta final, solemn, chiar.
A început să citească…
– Binecuvântați fie cei ce mă privesc cu bunăvoință…
– Mie mi se pare că toți ăia o priveau de-a dreptul cu adorație, a observat Nina.
– Nina, nu vorbește despre ea, pur și simplu așa-i rugăciunea, a replicat Lidia și a continuat:
– Binecuvântați fie cei ce își potrivesc pasul după pasul meu obosit și încetinit.
– Ce pas, a izbucnit Nina – că doar zăcea la pat de aproape un an!
– Ei, cum de nu pricepi, a scris asta înainte să cadă la pat…
– Binecuvântați fie cei ce vorbesc tare în urechea mea surdă…
Nina, care alegea pe masă pietricelele și conurile, a încremenit. Apoi a întrebat încet:
– Lida, oare nu despre ea vorbește? Că e drept, în ultimii ani auzea prost.
Fără să ridice capul, Lidia a răspuns:
– Nu, bineînțeles, e așa, în general…
Și a continuat, tot mai rar:
– Binecuvântați fie cei ce îmi strâng cu blândețe mâinile tremurătoare…
Binecuvântați fie cei ce îmi ascultă cu interes poveștile despre tinerețea de mult apusă…
Și s-a oprit:
– Nina, tu îți mai aduci aminte de copilărie? Și în general, ce ne amintim noi? Eu țin minte cum am fost cu bunica în Crimeea când eram mici…
– A fost numai cu tine… Pe mine nu m-a dus nimeni în Crimeea. Mă trimiteau în tabăra de pionieri.
– Da, mama nu-și prea lua concedii. Cum au început să dea drumul, a început să plece… La Roma, la Ierusalim… și nu-mi povestea niciodată nimic.
– Mie în general nu-mi povestea nimeni nimic – nici mama, nici tu… a ridicat din umeri Nina. La ce bun toate astea? De ce citești? Cui îi folosește?
– Ai răbdare, Nina. Am înțeles. Ea a făcut doar traducerea, au scris niște italieni probabil, uite, e scris în italiană, și tot zece puncte sunt.
Și a continuat, tot mai rar:
– Binecuvântați fie cei ce-mi înțeleg setea de comunicare…
– Doamne, care sete? a întrerupt-o Nina. Comunica numai pe chestii de serviciu, nu se ocupa decât de ea, n-o interesa nimeni…
– Da’ mai taci, Nina, de fapt nu știm asta. Noi n-o interesam, nu eram câtuși de puțin interesante pentru ea, dar ceilalți, cei cu care vorbea, poate că erau interesanți… s-au îmbulzit toată viața în jurul ei…
– Binecuvântați fie cei ce îmi dau din timpul lor prețios…
– Cu cât citești mai mult, cu atât mă înfurii mai tare – ea nu ne-a dăruit niciodată din timpul ei prețios! Bunica, poate, ți-o fi dăruit ție! Dar când a murit bunica, mie numai grădinița mi-a dăruit… timp prețios.
Lida a dat din mână:
– Nu te mai burzului așa! Pur și simplu nu pricepi. Eu însă înțeleg mai bine, sunt deja bătrână și eu, curând o să am șaptezeci de ani!
– Binecuvântați fie cei ce-mi înțeleg singurătatea…
– Lida! Nu pot să ascult așa ceva! Nu e despre ea, e despre noi două. Noi suntem singure din cauza ei…
– Nu vorbi prostii, Nina. Eu am plecat de acasă la nici nouăsprezece ani, tu ai mai trăit cu ea mulți ani, până s-a mutat din Ostojenka. Nu mă mai întrerupe!
– Dar îmi face rău, Lida! Pur și simplu îmi face rău!
– Ascultă, e doar o rugăciune străină, n-a scris-o ea. Doar traducerea…
– Binecuvântați fie cei ce-mi sunt alături în clipele de suferință…
– Dar ea nu voia să ne vadă, a început să plângă deodată Nina, surprinzându-se și pe ea însăși. Ea nu voia!
– Noi nu eram acolo, așa e, a zis încet Lida.
Și a citit rar de tot, parcă pe silabe:
– Binecuvântați fie cei ce mă bucură în ultimele zile ale vieții mele…
Binecuvântat fie cel ce mă va ține de mână în clipa plecării…
Lida a pus cu grijă foile exact unde stătuseră înainte și și-a îngropat fața în palmele strânse într-un căuș mare. Și a început să plângă…
– O, Doamne, a șoptit Nina, e despre noi…
Au plâns, așezate la măsuța de lemn lucrată manual.
– Dar cine a ținut-o de mână… n-o să aflăm niciodată…
– Dar o cunoști, n-a avut nevoie de noi…
– Acum nu mai știu… de ce a tradus asta în rusă… Poate pentru noi…
– N-o să aflăm niciodată.
Lida a pus mâna ei mare și grea pe umărul fragil al Ninei.
– Ce-am făcut, Nina… Iartă-mă…
– Iartă-mă tu pe mine, Lidocika.
*
Au zburat înapoi la Moscova luând cu ele carnetele de însemnări ale mamei și traducerea rugăciunii celor vârstnici, despre care au aflat de la Antonella – ultima dată când venise Aleksandra Vikentievna o dusese la biserica San-Donato, unde era o statuie care o înfățișa pe Maica Domnului a Bătrânilor – Nostra Signora della Terza età. Poate că așa e mai corect să fie tradus – nu „a vârstnicilor“, ci „a bătrânilor“? Și acolo era atârnată pe perete această rugăciune… Și luaseră de acolo și bolul de porțelan în care stăteau scoicile, pietricele și mărgelele care împărțiseră singurătatea cu mama lor…
În avion au ridicat cotiera despărțitoare dintre scaune, și Nina și-a îngropat umărul fragil și întreaga ei față de vrăbiuță în pieptul mare și moale al surorii ei. Și amândouă au adormit. Singurătatea le părăsise.
______________________________________
- Prenumele și patronimicul Annei Karenina, eroina romanului omonim de L.N. Tolstoi
În curs de apariție la Editura Humanitas Fiction în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.
Traducere din limba rusă de Luana Schidu