Acum treizeci și cinci de ani, Andrei Pleșu, Ministrul Culturii, după ce s-a sfătuit cu mai mulți oameni de cultură, a săvîrșit cîteva ctitorii. Au fost, astfel, modificări de drum, de direcții, fapte normale, cum le-a numit ministrul, și morale – o aliniere la structuri și concepte din lume. Așa s-au întors în țară, la invitația lui Andrei Pleșu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Andrei Șerban, Lucian Giurchescu, Iulian Vișa. Lucian Pintilie nu a dorit să mai facă teatru, a condus o casă de producție și a făcut film. Ceilalți au condus Teatrul „Bulandra“, Teatrul Odeon – Vlad Mugur a schimbat numele teatrului din Teatrul Giulești – Teatrul Național din București, Teatrul de Comedie, Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. I-a fost alături în acest proiect Ion Caramitru. Așa cum Dan Grigore a fost invitat să preia Direcția Filarmonicii din București. De aceea s-a reușit, cu toate valorile unite, un alt tablou, a cărui imagine și astăzi mă tulbură. Sergiu Celibidache a venit la București – istorie pură – urmat de toată Orchestra din München – iar concertele de la Ateneu nu au cum să fie uitate. Toto Enescu a devenit directorul Muzeului Național de Artă. Mă gîndesc tot mai mult la intensitatea anilor de atunci… la calitatea și consistența actului de cultură, la cine îl gira, la cum stăteam la repetiții. Era o viermuială de colo, dincolo, de la Andrei Șerban, la Liviu Ciulei, la Vișa, la Celibidache… Un carusel de stări, de idei, o calitate a discursului estetic, o manieră de lucru definită, dincolo de perplexitatea că se întîmplau toate acestea.
Pentru mine însă, un act de cultură major, cu alte conotații, poate mai subiective, a fost înființarea Muzeului Țăranului Român, condus de Horia Bernea. Mai mult tăcut, pictorul a trasat structura unui muzeu care să vorbească altfel despre identitate, în raport cu stilistica altor culturi. A desenat sălile, amplasarea colecțiilor, celebrul perete cu ceramică românească, trasee, capela, stranele, a fondat o echipă din profesioniști, dedicați, împătimiți de-a dreptul după profesiunea lor de cercetători, folcloriști. Pe Irina Nicolau și pe Speranța Rădulescu le cunoscusem prin 1988, datorită lui Marcel Petrișor. Personalități incandescente, doldora de cunoștințe, de conexiuni, nu știau niciodată cînd este zi sau noapte, dacă își puneau în cap să facă ceva. Ioana Popescu fusese bibliotecar la noi, la Filologie. După Piața Universității, mulți din colegii mei de la Litere s-au asociat acestei echipe. Speranța Rădulescu a pus în circuitul național și, incredibil atunci, internațional, a lăutarilor autentici. Grupul Iza a fost de la început lîngă Horia Bernea, într-o dăruire sfîntă. Taraful de la Clejani, la fel. Bărbați coborîți în glod din filmele lui Emir Kusturica – îl țin minte perfect pe Caliu tînăr cînd i-a dus Speranța într-un studio mic de la Radio, cum asculta Bach, o dată, de două ori, de trei ori, aplecat peste difuzor, fără să știe nicio notă, și cînta perfect după aceea, ca un absolvent de înaltă școală de muzică clasică. Au cucerit Europa, marile Festivaluri, erau vedete. Înainte să se împrietenească cu Jonny Deep, stăteau cu gurile căscate cînd le vorbea Horia Bernea sau Speranța Rădulescu. Erau uluiți de ce trăiesc. Muzeul Țăranului Român este una dintre faptele majore ale culturii noastre, un loc de taină, un spațiu ce trimite la straturi de formare, la circuite inițiatice, la baza care stă, înainte de orice, la facerea lucrului într-o evoluție, întru desăvîrșire.
Cînd am aflat că Expoziția „Silviu Purcărete. 50 de ani de carieră“ va fi amplasată în Sala „Irina Nicolau“, la Muzeul Țăranului – vernisajul a avut loc recent – am simțit că este ceva normal. Nu este loc mai potrivit. Spiritual, Silviu Purcărete face parte din această poveste, din această ctitorie, din dedesubturile cu tîlc și personaje unice, dintr-un spațiu fabulatoriu în care fotografiile din spectacolele sale dezvoltă limbajul unui fantastic fără egal. Sînt treizeci și cinci de ani de libertate și tot atîția de la înfăptuirea acestui act încărcat de sensuri. Cu puțin înainte de 1989, regizorul Silviu Purcărete pleacă de la Teatrul Mic la Teatrul Național din Craiova. Emil Boroghină, director atunci, și unul dintre cei mai mari directori din teatrul românesc, a fost un vizionar în ceea ce îl privește pe Purcărete, dar și relația ce urma să se nască între el și trupă. Niciun teatru din țară nu a umblat atît prin lume, la toate marile Festivaluri, în turnee de prestigiu, cu spectacole într-o stilistică unică precum acelea făcute de Silviu Purcărete. Curatorul expoziției este Adriana Moca, actriță, care a avut șansa să intre în trupa de la Craiova după 1990 și să lucreze cu acest regizor. Expoziția este făcută cu un ochi întors înăuntru, către un laborator pe care îl cunoaște, în care a locuit și pe care vrea să-l arate lumii. Ca un gest de reverență a propriei experiențe, dar și ca pe o poveste mare, în imagini, o poveste despre un geniu.
Totul a fost gîndit pentru anul trecut, cînd personalitatea acestui regizor a fost sărbătorită la Craiova, timp de o săptămînă, pentru cei cincizeci de ani de carieră. Expoziția cu peste o sută de fotografii din arhiva personală a lui Purcărete, dar și făcute de artiști fotografi ca Sean Hudson, Patrick Fabre, Mihaela Marin, cu instalații video și audio, a avut loc la Muzeul de Artă din Craiova, sala „Constantin Brîncuși“. Cred că și Bucureștiul merită un asemenea eveniment, într-un loc ca Muzeul Țăranului. Călătoria în creația lui Silviu Purcărete este un discurs stilistic puternic, pentru că, dincolo de impactul vizual halucinant, ai timp să descoperi țesături, texte, scenarii, culori, spații, costume, sunete, îi poți cunoaște în tihnă pe scenografii Helmut Stürmer, Lia Manțoc, Dragoș Buhagiar, Ștefania Cenean, poți intui sonoritățile compozitorului Vasile Șirli, poți fi atins de forța actorilor fetiș Ștefan Iordache, Ilie Gheorghe. Silviu Purcărete a montat teatru, a făcut spectacole de operă în Europa, la Tokio sau Argentina, film – Undeva la Palilula.
Parcurgînd fotografie cu fotografie în Sala „Irina Nicolau“, studiind descătușările unui fantastic atât de expresiv și declanșator de emoție și idee, observi, nu doar din cele cîteva imagini în care regizorul explică ceva unui actor, comunicarea profundă cu cei cu care lucrează, prețuirea față de arta actorului. Ispita continuă de a-l scoate din itinerare cunoscute și de a crea, împreună, ipostaze noi, strălucitoare. Se vede însă și iubirea actorilor față de un geniu modest, smerit, ludic, care îi conduce în paradisul formelor, cuvintelor, trăirilor. Orice iubitor de teatru și de artă poate să vadă expoziția aceasta a curatoarei Adriana Moca pînă la sfîrșitul lunii martie.
Plecînd de la Muzeul Țăranului Român, într-o după-amiază caldă ce se scurgea alene către crepuscul, am ajuns în Piața Amzei, la Mița biciclista. M-am strecurat printre zecile de vizitatori de toate vîrstele, dar foarte, foarte mulți tineri, ca să mai parcurg, a cîta oară, circuitul celor treizeci și cinci de ani de libertate și „Țara de unde venim“, expoziția care a dominat circuitul muzeal din București în ultimele luni de zile și care se închide tot la sfîrșitul lunii martie. Edmond Niculușcă, inițiatorul, curatorul, unul dintre cei care fac tururile ghidate, este un fenomen. Un tînăr de vîrsta libertății noastre. Îl privesc cu aceeași emoție de la vernisaj, cînd toate spațiile acestui stabiliment creativ din centrul orașului era plin pînă la refuz de oameni.
Expoziția este perspectiva lui asupra istoriei recente. O perspectivă subiectivă și nicidecum exhaustivă, desigur. După ce citești Proclamația de la Timișoara sau Apelul către lichele, ușor, ușor, ajungi și în mansardă. Acolo sînt cîteva reconstituiri, spații intime, private, cum este camera din apartamentul Cătălinei Buzoianu, acolo unde a gîndit spectacolul Dimineață pierdută, camera cu obiectele personale ale Doinei Cornea.
Stau singură în camera Cătălinei, un spațiu reconstituit de fiica ei, scenografa Velica Panduru. Văd afișul de la Dimineața pierdută: o doamnă în vîrstă, din profil, pe fondul unei case din cărămidă, cu o pisică în brațe. Tata mi-l înrămase deasupra patului. Părea suficient că-l pusese acolo. Pentru mesaj. Îl priveam, în fiecare dimineață. La început, panicată. Pe urmă, gîndindu-mă la nopțile și diminețile Cătălinei… Spectacolul cu Dimineața pierdută de la Teatrul „Bulandra“, Sala „Grădina Icoanei“, pare ceva incredibil și astăzi. Un decupaj sclipitor făcut de Cătălina Buzoianu după romanul Gabrielei Adameșteanu, cu o distribuție perfectă, de o modernitate absolută definită în perspectivele și adîncimile spațiului, în tăieturile costumelor care călătoresc în epoci, cu machiaj elaborat, subliniind stări, degradare, cu o forță și un tip de frazare pe care actorii își susțin personajele ca într-o montare poloneză. Dimineața pierdută este un manifest întru istoria adevărată și necenzurată. O confesiune cutremurătoare despre iubire și suferință în momente de agonie și extaz. Este despre om și umanitate. Despre trădare în toate palierele posibile.
Revizitarea asta este pentru mine o terapie. A valorii. A inteligenței și unicității Cătălinei Buzoianu. A unui tip de confesiune vulnerabilă ce depășește tot ce se întîmplă pe scenă. Ca o broderie barocă neterminată, care se coase la vedere și este supusă imediat amprentei timpului. Colind-ul englezesc prelucrat de Mircea Florian acompaniază viața și moartea, în același timp. Nu înțeleg cum a fost posibil ca acest spectacol să se joace înainte de 1989. Ca un fel de premoniție. Ca un fel de reparcurgere a unui interval istoric ascuns ca să ajungem la adevăr. La libertate. Ca un prolog care să anunțe că vom fi liberi. Urletul înghițit de Gina Patrichi la final a fost urmat de țipătul descătușat al libertății din 1989. Ce a făcut Cătălina Buzoianu cu toată echipa de creatori a fost primenirea noastră. Curățarea înaintea unui nou început.
La scurt timp după 1989, cînd partidele istorice s-au reînființat, spectacolul a fost interzis și oprit.
Un geniu ca Silviu Purcărete este greu de acceptat. Chiar și astăzi.
Ne străduim să învățăm exercițiul democrației și după treizeci și cinci de ani.