Considerată îndeobște ca o vârstă a declinului, a crizei, senectutea posedă neîndoios și o față opusă, cea a unei energii concluzive, a unui bilanț. Prin asumarea unei multitudini de experiențe existențiale, printr-un cumul de factori ai drumului temporal parcurs, aspiră la o globalitate, la o figură ultimă a ființei. Înfățișarea de puzzle a celor trăite se trage în orizontul unui final unitar. Cu o sensibilitate specifică, melancolic acutizată, autorul vârstnic își adună voluntar ori reflex factorii priveliștii sale lăuntrice. Trecutul și prezentul tind a deveni vase comunicante ale vârstelor, afectele sunt tot mai frecvent însoțite de umbra lor meditativă, forța vitală se echilibrează pe cât posibil cu slăbiciunile progresive. Trăsături pe care le-am putea raporta la un volum de versuri al lui Radu Florescu consacrat unei „ritualizări“ a vârstei a treia. Dispoziția d-sale oscilează între spațiul domestic și cer: „azi pereții casei îți intră în sânge. într-o zi cu puțin curaj/ ai putea să întrebi/ ai putea să dai foc mărăcinilor din jurul casei./ aparent ai putea să înțelegi fragilitatea formelor/ în nopțile cu lună plină./ cu puțin curaj/ ai putea face din zilele săptămânii/ o scară care să urce la cer.“ De remarcat din capul locului o prudență „gospodărească“ împiedicând spaima abisurilor, patetismul suferințelor ireductibile. Postura e una bărbătească ce-și asumă realul prin fibra unui realism organic, nu fără o tradițională trimitere la ascendența familială. Sub semnul unui simțământ calm în fața transcendenței, acompaniat de o molcomă materialitate: „cel mai adesea vorbești despre cerul de sub pleoape./ acolo sunt toți ai tăi așteptând înfrigurați/ să deschizi ochii/ să ajungă la ei un strop de lumină.// treptat treptat ești de partea lor/ inocența ta e și inocența lor./ dar puțini știu că dincolo/ e un alt cer/ mare cât o palmă de om/ care-ți cotrobăie moalele sufletului.“ Moartea are parte de o poză joculară: „întrebi moartea dacă e bine/ și moartea/ urcă în grabă dealul/ din spatele casei/ se uită la poze.“ Un fond rural iese pururi la suprafață. Percepția finalului nu e decât o interferență de factori citadini și agrari, o așteptare a unui mediu în fapt apropriat prin amintirea ultimelor: „în fiecare dimineață te trezești/ așteptând ca liniile din palme să apară/ trufașe.// dar în locul lor vezi mici șanțuri de pământ/ în jurul cărora stau de veghe/ cei care de câteva generații așteaptă/ să atingă cerul.“ Stilul comportamental e oferit de revenirea aproape obsesivă a unei imagerii rustice. Poetul palpează cu mâini țărănești, aruncă priviri străbune: „palmele pline de sudoare/ cotrobăind după lucrurile vechi/ ochii gura/ buzele arse de rugăciuni.// cauți o breșă, azi cerurile/ nu-ți dau nici o șansă.// în spatele casei/ cu gândul la viitor/ cineva răscolește pământul.“ Până la fatala ivire a unui gol corespondent: „ai săpat atât de adânc/ încât în jurul tău/ nu a mai rămas nimeni.“ Magia materiei e în măsură a integra umanul și vegetalul, organicul și anorganicul într-o textură de încredințare păgână. Când „tăietorii de lemne/ seara târziu se întorc obosiți/ cu securea pe umăr/ o pădure de brazi/ ți se prăbușește în sânge./ cu mâinile tremurânde/ închizi încet fereastra și-i lași/ ca pe un țesut viu/ încă o vreme să doarmă.“ În acest cadru consecvent trasat se strecoară și o incidență angelică menită a-i aplica o trăsătură transcendentă. Dar și de data aceasta cu specificarea unui loc și a unor circumstanțe ale concretului, fără a lipsi o notă șugubeață: „azi ore în șir te-ai uitat la spărtura/ din peretele casei/ și bănui că pe-acolo/ intră și iese îngerul/ noapte de noapte./ mâine vei încerca să-l surprinzi/ să-i acoperi locul/ după care între patru ochi/ să-i povestești viața ta/ așa cum ai cânta la pian/ un cântec de leagăn/ dar zilele trec/ și simți că îngerul tău/ prea tânăr/ prea grăbit/ prea ocupat/ te-a lăsat baltă.“ În privința relațiilor cu sine, autorul tatonează o dedublare în cursul căreia o vagă stângăcie de „domn“ e înscrisă ca atare: „mereu întrebându-te ce s-ar întâmpla/ dacă într-o zi prin oraș/ te-ai întâlni cu tine/ în carne și oase?/ cu adâncă mirare în suflet/ probabil/ ai saluta respectuos/ și preț de câteva secunde/ v-ați privi în ochi.// prins între două lumi/ oare el ar vedea în tine/ exemplul perfect de ratare/ sau tu în el/ șansa unui nou început?“ Sau, ingenuu, cu impresia de nou-născut, unul sfidător față de complicațiile moderne: „pentru cunoscători, pot spune că abia m-am născut/ că zahărul din sânge/ e doar pentru inițiați/ pentru insomniacii/ din lanurile de cânepă/ care sub cearșafurile boțite/ visează să strice/ ceasul din turla primăriei/ care anunță ora exactă.“ Întâmplător o tulburare de intelectual introspectiv: „te întrebai ce căutai/ în fiecare dimineață/ pe câmpul de urzici din spatele casei. (…) poate căutai ceva pe dinlăuntrul tău/ ceva care ți-a scăpat în toți acești ani/ dar te-a ajuns din urmă/ ceva care-ți rescrie fără voia ta/ anumite părți ale sufletului.// azi ar fi trebuit să știi./ dar nu.“ Urmată de o autopersiflare cu sens retractil: „când nu ești atent/ trăiești în/ gândurile altora.// după mai mult/ de o sută de zile/ nimic nu mai e sigur.// azi când ai ieșit în oraș/ capul tău s-a desprins brusc de trup/ și a plutit o vreme deasupra/ bisericii precista.“ Întrucât starea de spirit suverană e în producția de față un realism de om al pământului natal pe care autorul îl evocă și îl invocă nu o dată, pe care vrea să-l treacă în simbol: „când au hotărât că vor fi împreună/ nu și-au spus multe cuvinte./ ca semn de norma litate/ ea a venit cu pământul ei/ de acasă/ el a venit cu pământul lui din munți./ pe zidurile casei/ au scris cu litere mari:/ până când pământul ne va despărți./ el a ales să caute/ partea nevăzută a pământului/ ea l-a așteptat/ să se întoarcă învingător.“ Senectutea pe care o celebrează Radu Florescu nu e doar a persoanei, ci și a unui neam personificat.