Cuvintele dinlăuntru
Karácsonyi Zsolt, poet și prozator maghiar din generația de mijloc (n. 1977, Arad), este bine cunoscut cititorilor români, atât datorită traducerilor realizate în românește din opera sa, cât și propriei sale activități de prodigios traducător de literatură română în limba maghiară. Redactor-șef al revistei „Helikon“ a Uniunii Scriitorilor din România, unde găzduiește regulat scriitori români în traducere maghiară, a transpus el însuși în limba lui Petöfi pe Emil Cioran, Gabriel Liiceanu, Matei Vișniec, Varujan Vosganian, Mihai Măniuțiu și mulți alții. La rândul său, a fost tradus în limba română, apariția precedentă – poemul dramatic Faust sub mări, în românește de George Volceanov, 2020 – fiind bine primită de critica noastră de întâmpinare.
Romanul recent apărut în limba română, la numai un an după ediția maghiară, intitulat Nu sunt aici (titlul original este Belsö tizezer, însemnând literal Cei zece mii dinăuntru), este cel dintâi scris de Karácsonyi Zsolt. Ca și Faust sub mări, a fost transpus în limba noastră de către George Volceanov, care semnează și o pătrunzătoare prefață.
Romanul Nu sunt aici nu este unul ușor și probabil că pe cititorul care așteaptă o narațiune realistă, cu personaje și conflict(e) și cu o tramă ușor de urmărit, îl va descumpăni. Aceasta, deoarece prozatorul ne propune o parabolă și, totodată, un experiment narativ, cu modele îndepărtate și numai în parte reale, căci Karácsonyi Zsolt este un scriitor cu un acut spirit ludic, care trece rapid din tragic în comic și înapoi. George Volceanov vorbește, în prefață, despre o parabolă având legături cu Proust și Joyce, căci romanul reconstituie secvențe din existența unui personaj numit Bătrânul, care pare că se află într-o fază intermediară a unei maladii degenerative, care îi diminuează progresiv capacitatea cognitivă și îi afectează memoria. Confruntat cu această degradare cognitivă, textul începe și el să împrumute structura stării modificate de conștiință care pune treptat stăpânire pe discursul interior al personajului, de aceea Volceanov invocă modelul joycean. Eu mi-aș permite să mai sugerez o posibilă analogie: cea cu Samuel Beckett și romanul său Malone murind, în care reconstituie fragmente din infra-conștiința unui muribund.
Însă toate aceste modele și analogii sunt numai virtuale, întrucât autorul este, ca să zic așa, un tragi-comic serios. Pe de-o parte, el îi construiește personajului o memorie alterată, în care prezentul și amintirile recente sunt nesemnificative, în timp ce trecutul se adâncește până în mitologie, în epoca balaurilor, a zeilor și a titanilor, dar și a marii istorii antice. Karácsonyi Zsolt dă dovadă de o imaginație ludică debordantă, copleșitoare, în care referințele din mitologia sumeriană sau egipteană se întrețes cu cele din eposul finlandez, dar într-un discurs în care apar și eroii homerici… Perspectiva asupra trecutului se amplifică enorm, memoria Bătrânului devenind memoria omenirii, adică un șir infinit de atrocități, războaie și violențe. Pe de altă parte, prezentul propriu-zis este cel al „tragicului derizoriu“ actual: Bătrânul trăiește în epoca telefonului mobil și a turismului global.
Foarte profundă, în roman, este dimensiunea parabolică. Dacă dai la o parte jocurile de mare virtuozitate artistică și culturală ale lui Karácsonyi Zsolt, rămâne o narațiune despre importanța pe care o are memoria în definirea identității umane. Iar memoria, în Nu sunt aici, este proiectată tot mai adânc pe relația ei cu limba, cu cuvintele. Bătrânul își pierde nu atât memoria faptelor, cât cuvintele care definesc stările sau acțiunile, afectele sau emoțiile sale. Incursiunile narative în trecut – în „cei zece mii de Bătrâni care viețuiesc în memoria Bătrânului“, de unde și denumirea romanului în limba maghiară, imposibil de tradus mulțumitor în românește – sunt incursiuni în și printre cuvinte. Parabola, așadar, este (și) un avertisment grav cu privire la riscul pierderii limbii, mai exact, al conținutului ei afectiv, singurul care o deosebește de limbajele artificiale ale mașinăriilor, ordinatoarelor și inteligenței artificiale.
Nu sunt aici este, ca și alte scrieri ale lui Karácsonyi Zsolt, un remarcabil experiment postmodern de ștergere a granițelor dintre genurile literare. Pe măsură ce narațiunea plonjează în straturile memoriei Bătrânului, romanul trece în poezie, în eseu, în basm. În toate, este un roman remarcabil, unic ca formulă, pe care este bine că îl avem și în limba română, datorită traducerii de clasă a lui George Volceanov.
Ucigându-l pe Ceaușescu
Dan Pleșa vine dintr-un alt câmp literar decât Karácsonyi Zsolt. Este absolvent al Academiei de Teatru și Film, cu specializare în scenaristică și critică de film, iar volumul precedent (Povești de dragoste și neputință, proză scurtă, 2019) l-a recomandat ca un prozator realist, direct, cu priză la epic și cu un bun simț al „ascultării“ personajelor.
Miere neagră reprezintă debutul său în roman și trebuie spus, anticipând un pic, că este totodată și o confirmare a trăsăturilor definitorii ale personalității sale artistice. Este un „roman-roman“, cum ar fi spus Eugen Simion, chiar dacă modelul narativ din spatele textului nu este neapărat romanul clasic, ci mai degrabă scenariul cinematografic.
Textul este scris la persoana I de către un narator care începe prin a-și declara decizia de a-l ucide pe nimeni altcineva decât pe Nicolae Ceaușescu însuși. Prin urmare, vrând-nevrând, este (și) un roman despre epoca de care ne-am despărțit – atât cât ne-am despărțit – în 1989. Confesiunea personajului, despre care aflăm că este poreclit din copilărie Obele (de la un meci de fotbal), este întreruptă din loc în loc de derularea concretă a planului de a-l asasina pe Ceaușescu. Care nu este un plan abstract, în pofida faptului că indeterminarea civilă a personajului sugerează, de fapt, că dorința de a-l ucide pe fostul lider comunist era una larg răspândită în societate. Obele face un plan concret, pe care îl execută pas cu pas, de la procurarea unei arme de foc (pe care o fură pe când se află în armată și o ascunde, recuperând-o după încheierea stagiului) și până la asasinarea dictatorului, în care trage asemenea unui lunetist, din celebrul bloc Turn din Piața Palatului.
De la acest punct încolo, romanul părăsește ficțiunea de tip policier, pigmentată cu iscusite fragmente „memorialistice“, în care prozatorul recuperează scene din viața cotidiană în timpul regimului comunist. Scene în care, în paranteză, se vede talentul său de tip „neo-realist“, în minuția detaliilor și în plasticitatea – cinematografică de-a dreptul – a reconstituirii atmosferei. Totul stând sub semnul acelei decizii fatale, de a-l ucide pe dictator.
Dacă ar fi fost numai atât, Miere neagră ar fi fost un roman foarte bun, însă fără miză, alta decât aceea pur narativă. Și nu ar fi scăpat de unele observații de ordin tehnic cu privire la verosimilitatea unor fapte, începând chiar cu posibilitatea de a-l asasina atât de ușor pe Ceaușescu. Însă Dan Pleșa scoate romanul din planul reconstituirii realiste a unei crime politice deziderale și îl trimite în parabolă. Căci Obele îl ucide pe Nicolae Ceaușescu, dar… viața continuă ca și cum dispariția dictatorului ar fi fost – cum spune la un moment dat chiar protagonistul – doar un vis. Regimul cade, asasinul lui Ceaușescu își continuă viața (ca infractor… neprins), intră în vârtejul capitalismului ș.a.m.d., constatând că uciderea dictatorului nu i-a schimbat în bine viața nici lui, nici celorlalți. „Madlenele“ trecutului – cum ar fi povestea cu Iulia, iubirea pierdută – nu se mai întorc niciodată. Romanul se încheie, astfel, sub semnul unei interogații grave: este posibil, oare, ca la temelia binelui să stea o crimă? Poate omul să scape de destinul său printr-un asemenea act care, oricâte justificări de ordin istoric sau social ar putea primi, rămâne o încălcare a unui comandament etic fundamental?
Prozatorul are inteligența artistică de a nu da răspunsuri, ci doar a înfățișa cazul moral. Astfel, Miere neagră devine – fără exces de digresiuni „eseistice“, fără cuvinte mari de prisos – o interogație artistică profundă, adresată tuturor, cu privire la destinul nostru, individual și colectiv, după prăbușirea comunismului.