La apariție, în 1987, romanul lui Nicolae Prelipceanu, Scara interioară, a fost comentat – momentul literar îndemna la asta – ca un text postmodern. Și într-adevăr, privit prin această lentilă, romanul are toate „ingredientele“ unei construcții postmoderne: un narator ludic și dezabuzat (care ba știe, ba uită ce e cu personajele, ba intervine printre ele, ba se retrage în spatele unor convenții), niște personaje stranii (care pot fi și simpli actanți ai unor puncte de vedere auctoriale), o cronologie vagă și capricioasă, apoi amestecul de limbaje, de întâmplări relatate din mai multe puncte de vedere, o metaforă a scării ca principiu ordonator al narațiunii etc.
Singurul critic care a văzut atunci o miză în spatele acestor detalii de construcție a fost regretatul Alex Ștefănescu, care – cu unele ezitări, căci nu era mare amator de postmodernism(e) – a vorbit despre Scara interioară ca despre un insolit roman de formare. Ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, și este. Citit într-o cheie tradițională, textul narează, cu multe ocolișuri, întorsături și „sertare“, întâmplări care încep în copilăria și se încheie la maturitatea unui personaj numit Vasile Decuseară.
Nicolae Prelipceanu ne oferă acum o a doua ediție a romanului și, cu această ocazie, îi aduce câteva modificări, începând chiar de la titlu. Pe scara interioară se intitulează acum textul, care capătă un subtitlu, Oglinda spartă, și o precizare auctorială ironică, aproape roman. Modificările aduse textului nu se rezumă la probabilele restituiri ale unor fragmente eliminate de cenzură (căci există, în noua versiune, numeroase elemente care nu ar fi putut să apară înainte de 1989). Autorul său, de altfel, este un scriitor prea lucid ca să spere la o lectură în paralel a celor două versiuni, din partea cititorului de azi. E mai degrabă vorba de un act de restaurare a unui roman care, în împrejurările din 1987, nu ar fi fost bine receptat nici dacă nu ar fi existat cenzura. Critica noastră era pe atunci atât de dornică să fie considerată à la page, că ar fi insistat asupra elementelor similare postmodernismului chiar dacă ar fi avut dreptul să vorbească despre implicațiile politice ale romanului. Textul romanului a fost, așadar, adus în zilele noastre, prin câteva subtile aluzii, tehnica narativă predispunând, oricum, la digresiuni și „apropouri“.
În primul rând, trebuie să remarc faptul că Pe scara interioară, citit astăzi, își relevă cu mai multă pregnanță substanța parabolică. Parabola începe cu abandonarea explicită, de către autor, a câtorva convenții ale romanului tradițional, începând chiar cu cea stendhaliană, a „oglinzii purtate de-a lungul unui drum“. Oglinda este, în textul lui Nicolae Prelipceanu, spartă, întrucât personajul central (nu neapărat și principal, cum vom vedea), Vasile Decuseară, este „înzestrat“ cu însușirea mirabilă de a nu avea memorie. Iar romanul, „scara interioară“ a unei „case“ cu diverse încăperi, uși, chei și ferestre, este încercarea de a reconstitui, din cioburi, această memorie absentă. Pot înțelege de ce critica din epocă a marșat cu atâta entuziasm la ofertele de poetică a romanului de tip postmodern, însă acest tip de lectură trebuie să rămână acolo, în anii 1980. Pe scara interioară este altceva decât un joc gratuit al scriitorului cu convențiile romanului.
Ceea ce se simte pregnant, (și) astăzi, este exasperarea din spatele întâmplărilor ce alcătuiesc tinerețea și anii de formare ai lui Vasile Decuseară. Atmosfera cenușie, încărcată, a ultimilor ani de comunism este perceptibilă atât în „măștile“ barochiste pe care autorul le atribuie personajelor, până la (aproape) disoluția ideii de personaj, cât și în umorul negru al majorității întâmplărilor. De pildă, Decuseară ajunge, la un moment dat, ziarist în Zebil, mic oraș de provincie. Acolo cunoaște un coleg mai vârstnic, Gogâlea, „tovarăș“ cu patru clase care, într-un bâlci cum erau pe atunci, îi face teoria „experienței“ care bate orice știință de carte. Decuseară însă se pierde în bâlci, lăsându-l pe Gogâlea cu impresia că a fost persiflat și cu o vagă dorință de răzbunare. Aceasta se împlinește cu totul altfel decât ne-am fi așteptat (și, probabil, decât s-ar fi așteptat… personajul însuși): „tovarășul“ are boala vânătorii și, în același timp, năbădăi, deci trage cu pușca, de la fereastră, în candelabrul de cristal al unui vecin de vizavi, totodată și coleg de ziar, chiar în timpul unei mese la care acesta îl invitase pe redactorul-șef. Mutat în C. (un oraș de provincie mai mare) pentru a se mușamaliza scandalul – o „eliminare prin promovare“, cum se spunea pe atunci –, Gogâlea lucrează la un serviciu de cadre la care are ocazia să studieze, ca un exercițiu fără finalitate, dosarele diverselor personaje, între care și pe cel al lui Decuseară. Între timp, fără să știe, se combină cu nevasta acestuia, Alexandra, și ea provenită dintr-o familie de activiști care, odată cu vila naționalizată, își însușiseră memoria de familie a celor deposedați. Ș. a. m. d.
Șarja prozatorului este fină, dar suficient de vizibilă pentru a ne atrage atenția asupra „semnelor“ la care „nodurile“ narațiunii trimit. Vasile Decuseară nu este lipsit de memorie dintr-un capriciu al prozatorului, care dorește să încalce regulile multicentenare ale romanului tradițional, ci din cauză că trăiește într-o lume căreia memoria i-a fost extirpată. O lume orwelliană, în care are loc, la propriu, inventarea trecutului. De unde impresia pe care o au personajele că au mai intrat în acea „casă“ – în care se află „scara interioară“ de lemn ce furnizează metafora romanului –, deși probabil nu mai călcaseră vreodată pe acolo. Nesiguranța, erodarea oricăror certitudini (de loc, de timp și de acțiune) nu este nici ea o consecință a spiritului ludic al autorului, deși acest spirit ludic există. Însă ludicul lui Nicolae Prelipceanu este o reacție barochistă la un prezent cumplit: cel în care totul stă sub semnul anomiei, deci totul se poate schimba într-o clipă, după modelul fotografiilor Comitetului Central al PC(b)US, din care chipurile dispăreau pe măsură ce Stalin mai scăpa de câte un rival.
Romanul se constituie, astfel, printr-o tehnică diferită de cea a romanului tradițional, care, chiar dacă răstoarnă uneori cronologia (cum se întâmplă, bunăoară, în În căutarea timpului pierdut), nu o anulează. Pe scara interioară relativizează și cronologia, până în punctul în care – aceeași întâmplare, de pildă, sinuciderea lui N. prin înec, fiind narată din mai multe puncte de vedere, în mai multe locuri din roman – cronologia este înlocuită cu un principiu al simultaneității. Dacă adăugăm la aceasta faptul că prozatorul diluează contururile personajelor, inventându-i lui Decuseară mai întâi un Dublu (Dan Ozeranschi), apoi mai mulți Dubli, care-i preiau momente din biografie prin actul de a povesti, obținem o imagine tulburătoare, care este însăși parabola lumii din care am ieșit. (Dar, ca să preiau stilul naratorului: oare chiar am ieșit?)
Există, desigur, și un substrat livresc al romanului, destul de consistent pentru a ne sugera gradul de elaborare al textului, însă suficient de discret pentru a nu mai justifica o lectură strict postmodernă. În roman apar, bunăoară, în diferite momente, cei doi secundanți din Kafka, sub forma a doi locotenenți. Sugestia nu este însă de natură psihologică, la Nicolae Prelipceanu, ci de natură politică. Tot ce se petrece în roman – tinerețea și formarea lui Vasile Decuseară și a celor din jurul său –, are loc sub privirile atente ale unor reprezentanți ai regimului, de la Calomfir, redactorul-șef al ziarului din Z., la Gogâlea, care ajunge să citească dosare de cadre spre a repara ceea ce el considera a fi erorile de decizie ale predecesorilor. Nimeni nu scapă de supraveghere.
Pe scara interioară nu este un roman care se citește cu ușurință sau cu acea stare de jubilație pe care ți-o dau narațiunile transparente. Însă foarte bine a făcut Nicolae Prelipceanu că a restaurat și repus în circulație acest roman incomplet receptat la prima ediție. Acum se văd mai bine implicațiile acestei parabole în trepte, al cărei ax central, în jurul căruia se învârte scara, e reprezentat tocmai de absența fundamentală a epocii din care am ieșit în 1989: legitimitatea. Un roman pour les connaisseurs.