Ion Cristofor este o prezență relevantă în peisajul literar clujean. A publicat susținut în toate revistele culturale din județul natal, ca și în toate revistele literare din țară de altfel, a fost însă redactor la cele emblematice ale Clujului „Echinox“, „Tribuna“, „Cetatea culturală“, „Oraşul“. Din 2021 este redactor-șef al revistei „Conexiuni culturale“ (Cleveland, Ohio, SUA).
Cele mai recente volume ale lui Ion Cristofor, apărute tot la edituri clujene, au ca titlu animale simbolice: Peștele de sticlă (Napoca Star, 2024) și Bufniţa din curtea Academiei (Neuma, 2025). Peștele de sticlă este emblema unei epoci apuse, un kitsch care a devenit însă înduioșător precum carpetele cu Răpirea din Serai, mai ales acum, când vietatea acvatică, fie crap sau scrumbie, nu mai poate fi pusă pe televizoarele care s-au lepădat de tubul catodic.
Bufnița, în schimb, este asociată înțelepciunii și sapienței aulice. De altfel toate ilustrațiile inspirate și atent lucrate ale Laurei Poantă asociază strigiforma titulară cu cartea, dar nu cu ea izolată, ci studiată neapărat în peisajul bibliotecii. În aceste ilustrații, dar și în sugestiile poeziei lui Ion Cristofor, exemplarele de Bubo bubo se situează de partea înțelepciunii, ca pasăre a zeiței Atena, departe de superstițiile de rând, care-i atribuie premoniții sinistre.
Totuși, bufnița din poemul titular, dedicat Poetului Dimitris Kanellopoulos, aduce poetului și cititorilor o intensă melancolie, sentimentul mallarméan de „carne tristă“ și gândul că „undeva“ (bănuim noi pe unde!) bibliotecile ard. Totul se petrece „Târziu când luna sângerează/ printre norii trandafirii“. Atunci „bufnița bătrână din curtea Academiei dă ora exactă“. Iar „Barurile și cârciumile s-au închis de câteva ceasuri“ ceea ce, desigur, e de natură să-l întristeze chiar pe cel mai sobru poet.
Între volumele menționate există o continuitate a stărilor și a stilului. Poemele din Bufniţa din curtea Academiei au o mai mare pregnanță a sesizării vidului interior și a izolării eului. Notația este mai concentrată. Imagini suprarealiste din descrieri precise și, totodată, absurde induc angoasa. Este un mod plastic de a privi (poetul însuși este și pictor cu realizări notabile) și de a construi cadre vizuale pe care s-ar aplica eticheta „no comment“: „un bătrân taie cu fierăstrăul/ o fereastră către muzeul figurilor de ceară.// E ca și cum din lună ar cădea o ninsoare/ cu fulgi tremurând/ ca sufletele unor copii/ rătăciți pe un câmp înghețat“.
Legătura între secvențele fiecărui text, majoritatea poeme succinte, este freatică, dar nu mai puțin evidentă. O poezie, În trecere, se compune din trei terține disparate, fiecare fiind, în sine un poem: „O femeie palidă acoperă cu grijă/ fața mortului/ cu o foșnitoare foiță de staniol.// Se întâmpla în după-amiaza în care/ negrul de sub unghiile tale/ devenea mai negru ca marea.// În trecere preotul bătrân ne șoptește/ sunt vremuri în care orbii/ văd cel mai limpede“.
Bufnița însăși, deși are o vedere nocturnă ageră, devine oarbă dacă este în întuneric complet. Și totuși continuă să vâneze, localizând prada prin „senzorii de mișcare“. Numai astfel ne scapă, spun ornitologii, de zece mii de șoareci pe an și pe cap de bufniță ceea ce arată că e mai utilă recoltelor de cereale decât o herghelie de pisici sau șoricari. Metafora este limpede: cărturarul ori scriitorul în general vede mai bine când este orb. Cu condiția să se apropie de Borges. Lectura slăbește vederea, la fel ca anii adunați pe calea cunoașterii. Dar ochiul interior „înlăuntru se deșteaptă“.
Poemele lui Ion Cristofor au un mod indirect, rezervat, de bun-gust de a pendula între deliciile studiului și scrisului și regretul de a fi refuzat, în schimb, plăcerile simple ale lumii. Poetul esențializează această dilemă într-un text de numai cinci versuri: „Sub pana de gâscă a scribului/ o mare-n furtună se frământă și geme.// Prin fereastra întredeschisă se zărește în stradă/ un bătrân ce duce în mână/ o colivie cu țipete de copii.“
Autorul Bufniței… a optat, este clar, pentru condiția scribului care ține Universul în vârful penei sale și îl poate zămisli demiurgic. Pentru asta există un preț de plătit, scriptorul nu se poate sustrage vămii. De aici vine intensa melancolie care transpare din întregul volum și deschiderea inimii poetului numai în absența luminii solare. Cum s-ar zice, în traducere: „el corazón del poeta se abre al ensombrecer.“ Ion Cristofor intră în al optulea deceniu al vieții cu un volum demn de atenție.