Piesă de argintărie
am citit despre fulgere moarte
așa numea un poet
filoanele de aur dintr-un munte
eu cred
că norii sunt niște munți migratori
iar noi
alpiniștii rătăciți pe cărările lor
și numele cu care ne strigăm disperarea
prin întunericul ca de vată
fulgere moarte
Mai multe feluri de a nu face nimic cu o stea
tânărul faraon călărea o zebră
numărând pe degete crinii deșertului
și leii care se afundau încet
în nisip
în ochii lui ardeau lumânări
cum se mișcă în altare umbre de preoți
departe
se auzeau pietre lovind fierul securilor
cum ți-ai întors o clipită sufletul către mine
am putut cuprinde cu ochii
cea mai mare colecție de riduri
văzută vreodată în istorie
numai calul meu galopa
alerga străbătând trecători
cu picioarele
încălțate-n potcoave
și până aproape de genunchi
mâncate de furnici
Cort de scânduri pe râu
azi
e ziua în care voi fugi de mine
cum rămâne zambila fără parfumul ei mov
și cucuveaua își aprinde cu un țipăt
singurătatea
din luna puțin turtită
un cerb
își întinde botul
în apă
Autoportret
dacă ai da la o parte tavanul
apoi și acoperișul
casei în care locuiesc
s-ar putea să vezi nimicul înstelat
deasupra unui pian
și o flacără verde în șfeșnic
ducând în brațe o stâncă
pe când la gâtul ei în loc de mărgele
fâlfâie
o salbă de picături de apă
sau de rândunele
Făgăduielile vântului
în zorii zilei
preț de un ceas
ascultam râsul din cer
mă uitam cum luna intra
și ieșea din pământ găurită
ca o pâine mâncată de șoareci
ochii lor
cum ședeau în rândul de bănci de la geam
păreau
un strat de hortensii albastre
îmi întindeam absent mâna
să rup câte una
apoi le presam între filele
unei cărți cenușii
din fiecare perete câte un papagal
la început de oră
striga catalogul
eu tot mai ascultam râsul din cer
peste care auzirăm scârțâind ușa
iar prin spărtură se năpustiră
un șir de pardesie umflate de vânt
Împărăția
privesc în apa fântânii
pe privirile mele
se sprijină pânza unui cort
în care Dumnezeu
parcă așteptând înserarea
își numără stelele
După bătaia de aripi a lăcustelor
ploaia cădea în amestec cu seara
pe fusceii scării de lemn erau înșirați
pui de canar
de ni se părea că din apartamentul de jos
ni se aruncau cârpe aprinse
întunericul și amintirile în camera goală
făceau o gălăgie de tren îndepărtat
în anul acela
vara a trecut greu
cum ai scoate o pivniță
de sub un bloc cu mai multe etaje
apoi am putut observa clar
că timpul din ceasuri
era ros de șoareci pe la colțuri
și putrezea
Cineva sărutat de neant
din ochii lui zburau triunghiuri de acoperișuri
în aer se vedeau numai semne de întrebare
codițe întinse
ca niște degete de copil
după cireșele smulse de grauri
râul în care ne-am scăldat toată vara
ne-a rămas sub piele ca un semn de carte
albastru
ieșind dintr-o biblie
pe care doarme o mână bătrână
„despică lemnul și vei fi acolo“
așa repeta un papagal
presat între filele ei
în timpul cât am lipsit din odaie
tu mi-ai furat soarele din oglindă
cred că i s-au și rupt câteva raze
cum le-ai împachetat grăbită
în gentuța ta de voiaj
acum privesc strada cu toți oamenii ei
și ochii mei par
doi elefanți trăgând un perete
Aprilie
m-am dus la cimitir să văd mormântul părinților
și-am găsit acolo
o vioară și un pian
îngropate în iarbă
de pe ele
luna se întorcea la cer
ca un tors de pisici
Monograma artistului
tu-mi spuneai că aceste linii culcate la soare
care visează
sunt iarbă crescută de-a lungul tranșeelor
eram la pândă în spatele unui morman de bolovani
și deasupra noastră vulturul împăiat
un om în mână cu mai multe pahare
înainta clătinându-se prin el însuși
am scos ca dintr-o cutie cu mirodenii
din privirile tale albastre lăsate peste oraș
un bărbat elegant
dispus să urce pe scenă
în răceala și întunericul sălii
râsul-fără-de-noi ne ieșea din gură
ca o maimuță cu părul vâlvoi
tot ne mai pândește cu fața-i plină de sânge
soarele înfipt într-o trestie
frații și surorile lui
l-au îngropat sub podeaua apei
Un nor viu
măcelarii în alb nu mai vorbeau despre miei
îngrijorarea lor mare era
că toate florile din grădina măcelăriei
„se terminau în țipete de papagali“
pe alei
noi ne pregăteam de iernat
eu așezam întunericul în lădițe
iar tu în urma mea veneai bucuroasă
înfingând lumânări
trăgeai peste ochii morților dragi
linia orizontului
prin odăi se auzeau carii
ronțăind lemnul
departe erau îngeri noi și miroseau a zăpadă
pe cupola ca de biserică a unui nor
nu se plimba niciun om