Ani și ani de zile am văzut cam tot ce se juca în locuri mai mici sau nu neapărat, în pivnițe, baruri, spații cît o sufragerie. Teatrul de la Green Hours a început la fel. Voicu Rădescu, pătimaș de jazz, dar atras de actori, s-a lăsat sedus și convins că locul acela de pe Calea Victoriei este perfect și pentru show-uri teatrale. Sediul era al GDS-ului, Grupul pentru Dialog Social, și al Revistei „22“. Un punct pe harta exercițiul democratic post 1989. Un exercițiu, iată, atît de greu. Radu Filipescu, unul dintre foarte, foarte puținii noștri dizidenți, era prieten din tinerețe cu Voicu și i s-a părut ceva normal ca muzica și teatrul să locuiască împreună cu zbaterile societății civile. Despre libertate era vorba, la urma urmelor. Eram tineri, frumoși și nebunii acestui oraș care începea să se desțelenească. Voicu Rădescu, Maia Morgenstern, compozitoarea Dorina Crișan Rusu și cu mine am pus acolo o temelie, iată, solidă, deși nu cred că ne-am gîndit acum aproape treizeci de ani să ctitorim ceva. Să inițiem o mișcare independentă de artă. Să determinăm un fenomen Ne-am gîndit la plăcerea de a fi împreună și mai aproape de spectatori, la ce se întîmplă afară, în Marea Britanie și în America, la ce am văzut eu la Chicago pe timpul bursei pe care am avut-o la Universitatea unde au predat Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu. Fumam pătimaș, ca tot ce făceam, și le povesteam ore în șir cum artiștii creează ceva cool și viu în locuri neconvenționale, că este artă de calitate, că oamenii se simt liberi, că arta circulă peste tot, ca un fluid care se plimbă de colo, dincolo, prin orașe cu trasee ascunse, de unde ne încărcăm de energie și un soi de complicitate. Valeria Seciu deja încercase asta cu Levant-ul ei. A urmat Teatrul Act. Godot. Și tot așa. La un moment dat, am descoperit Teatrul de Artă, venind de la NEC, de pe strada Plantelor. Foarte repede, am ajuns unul dintre spectatorii fideli. De-a lungul anilor, spectacole cu texte foarte diferite, dramaturgii proaspete sau altele, recitite, actori tineri sau cu experiență, necunoscuți sau cu nume, au lăsat aici amprenta valorii. George Constantinescu, actor și tot restul pentru teatrul acesta, a coagulat trupe în mișcare, inițiative, un program constant, ca și dinamica pe care am regăsit-o mereu. Au supraviețuit pandemiei și furiei împotriva culturii. Cum? Nu știu. Poate fiindcă nebunii marilor orașe aduc ca ofrandă sacrificiul lor. Zilnic. Ca nopțile să ne conducă au dela…
Pe Doina Antohi o știu de douăzeci de ani, să spunem, de cînd își făcea masterul în arta actorului la UNATC. I-a fost studentă Calei Pogonat la Spiru Haret. Margareta Pogonat a fost una dintre profesoarele cu vocație și grație, după 1990. Una dintre actrițele mari de teatru și film, cu un destin despre care am să povestesc cîndva. N-am înțeles de ce nu a fost invitată să predea la „stat“. A scos generații de actori educați și cultivați, cu o noblețe în plus, pe care le-a transferat-o subtil. Le-a fost devotată ca unei familii. Cred că actriței Doina Antohi i-a întreținut curiozitatea față de noul care o interesa pe ea. Poate că am avut cîndva un taifa pe tema asta. Am urmărit și eu la Doina Antohi tenacitatea, nicidecum încrîncenarea, cu care a studiat, s-a informat constant despre cîteva dintre tehnicile musicalului sau ale impro-ului, despre umorul britanic sau american, despre scriitura specializată, despre ce se scrie, cum, ce se joacă și cum peste tot felul de hotare. Cred că și doctoratul ei cuprinde multe dintre acestea.
Jocuri de putere este un spectacol pe care abia l-am văzut la Teatrul de Artă. Și pentru care m-am pregătit, așa cum fac mereu. De data asta, m-am uitat pe felurite texte scurte americane, construcții elaborate și deloc simplu de jucat. La New York am văzut aceste coupé-uri, elemente de povești scurte, celebrele serii de zece minute. Sînt pastile cu story, conflict, cu evoluție, de regulă în două sau trei personaje. Tehnica actorului presupune o știință în sine, un tip de școală, de inițiere, de studiu. S-a dezvoltat și la noi, constant, serios și sînt actori care merg pe acest drum, făcînd această alegere. Nu pentru că nu au alte proiecte. Pe unii îi văd pe scenele „tradiționale“, în filme. Dar m-am educat și să-i descopăr în astfel de producții. Jocuri de putere a fost nu doar un spectacol extrem de inteligent asamblat pe o temă cu variațiuni, un concentrat de umor, tehnici, abordări, ritm, rigoare, disciplină, ci și un prilej să admir patru actori, separat, dar și cum funcționează împreună, o oră și jumătate: Paul Ipate, Delia Riciu, Doina Antohi, Eduard Adam. Arii recognoscibile din opere mai mult sau mai puțin celebre pentru cei din sală introduc, fără ostentație, sugerînd, mai curînd, subiectul. Două personaje masculine, doi rezoneuri, doi cloșarzi-observatori, doi bufoni shakespearieni au trei momente care structurează scheletul spectacolului – Prolog, Interludiu, Epilog: Știi pe cine urăsc eu?, așa se numește intervenția lor, mereu modificată. Ei verbalizează ceea ce mulți din societate, din anumite comunități, gîndesc profund, încălcînd reguli, politici și coduri. Bufonului i se permite să rostească adevărul, să spunem, ceea ce irită, pe unii, ceea ce îi inhibă pe alții. Mi se pare foarte intensă ideea de a așeza colajul de texte pe acești trei piloni. Paul Ipate și Eduard Adam, doi clovni cîrtitori, apelează la rigoarea fie a commediei dell’arte, fie la suplețea unui impro direct, incisiv, cu o precizie de care nu se îndepărtează nicicum. Arta actorului și tehnicile impro-ului m-au impresionat la fiecare dintre cei patru. În fiecare din show-ul în doi, precum și în cel de trei – Paul Ipate, Delia Riciu, Eduard Adam – savuros și perfect construit. Se vorbește despre putere și exercitarea ei cu orice preț. De fapt, despre arătarea ta prin orice mijloace. Frustrări, ego, complexe, raportul între cel puternic și cel slab, raportul care determină ierarhii – corecte sau nu – ispita de a domina și umili sînt stările care traversează toate poveștile. Mereu cineva este într-o poziție de putere, șef, cu alte cuvinte, și celălalt este cel călcat pe cap. De la început. Fără menajamente. Fără limite. Că este un căpitan de poliție, un manager al unei firme de impresariat, o directoare a unei companii ce întîlnești la tot pasul, un actor, un posibil viitor angajat, fiecare tipologie este tranșată din text și susținută impecabil de fiecare din cei patru. În plus, tehnica ascultării, minuțios exersată, fără de care tipul acesta de poveste și spectacol nu pot funcționa. Ritmul și măsura – sînt însoțitori fideli ai actorilor. Intră și ies abil din fiecare moment, din fiecare personaj, reintră în alte construcții fără să se piardă particularitățile rolurilor, culoarea și dominantele. Doar de cîteva ori s-a rămas puțin prea mult într-un ton egal ridicat, repetitiv și fără nuanțele adecvate schimbării.
Pe tînăra Delia Riciu o văd pentru prima dată. A terminat de curînd UNATC și s-a specializat, ca și Doina Antohi, în impro show. Am să o caut în ce mai joacă, este extrem de matură și de versatilă, rostește minunat și este mereu în control perfect. Ca absolut toți din spectacol. Paul Ipate are rigoare absolută, pe care am urmărit-o dincolo de măștile personajelor, de abilitatea cu care dezvoltă umorul, gag-ul, poanta. Cu vervă și o atenție spre minuție traversează Doina Antohi personajele acestui puzzle alcătuit și elaborat de ea. Eduard Adam aduce un anumit tip de așezare a personajelor mai cu seamă în planurile de ascultare.
Jocuri de putere a fost și un fel de act de smerenie. Așa l-am primit în mintea mea. Ca pe o altă lecție despre teatru și artiști. Despre mine. Despre ce este în jurul nostru. Despre cunoaștere și valoare. Despre iubire.Este un spectacol minimalist, inteligent gîndit, bazat pe situație, pe relație, este un studiu în sensul acesta, pe suplețea și modernitatea conținută în interpretare.