Mă gândeam acum câtva timp la cuvintele care încearcă să prindă noțiuni generale: libertatea, de pildă, și dădeam ca exemplu Essai sur les libertés, o carte publicată de Raymond Aron acum șaizeci de ani. Titlul ei evită singularul abstract și deci ambiția de a defini libertatea ca o însușire sau o stare de lucruri mereu aceeași, în orice situație, în orice context, folosind în schimb pluralul și deci acceptând că pe lume coexistă diferite feluri de a fi sau de a nu fi liber, fiecare legat nu atât de o singură idee universală cât de diferite atitudini practice referitoare la gândire, vorbire, sentimente și acțiuni. Până la un punct aceste atitudini seamănă între ele, dar această asemănare, destul de ușor de simțit, e greu de definit.
De multe ori, oamenii se mulțumesc să vorbească despre libertăți cu o voce liniștită. În unele țări, în unele perioade, libertatea cuvântului e călăuzită de calm și de politețe. Dezacordul cu acțiunile celor momentan la putere e posibil, cu condiția să nu-i jignească pe cei criticați. Din păcate însă, de multe ori „sunt liber să…“ începe să însemne „sunt liber să fac ce vreau, cum vreau, să spun ce am chef să spun, să accentuez, să jignesc“. Și, dacă cei cu care nu sunt de acord îndrăznesc să răspundă, pot chiar să strig din ce în ce mai tare, să cer ca părerile adversarilor să fie condamnate public, ba chiar să fie interzise, pedepsite. Și, uneori, de ce nu?, mă aliez cu cei care strigă și ei în cor cu mine astfel ca, toți împreună, să le închidem gura inamicilor noștri.
Când eram tânăr, într-o perioadă binecunoscută, dacă spuneai ce nu era voie să spui, dacă menționai, de pildă, o personalitate culturală, din prezent sau din trecut, considerată dușmănoasă, o pățeai. La Facultatea de Filologie, la română, în anii cincizeci, n-aveai voie să te referi, de exemplu, la Titu Maiorescu, fără să-i subliniezi cumplitele greșeli. Să fii liber, în acest caz, însemna să spui ce trebuie. Erai băiat bun dacă îl proslăveai pe Dobrogeanu-Gherea. Sau dacă tăceai din gură. Proverbul binecunoscut „Tăcerea e de aur“ se potrivea foarte bine cu acest gen de situații.
Dacă erai însă convins de importanța lui Titu Maiorescu pentru cultura română, ce urma să faci? Una din posibilități era ca deocamdată să nu spui nimic și să aștepți. Cum pe atunci obligațiile și interdicțiile se schimbau brusc la fiecare câțiva ani, răbdarea te ajuta nu numai să supraviețuiești, dar chiar și să susții, la momentul oportun, cu atenție, cu măsură, ceea ce credeai într-adevăr. O altă posibilitate era să nu-ți pese și să spui imediat, tare, clar, ceea ce crezi. Aveai deci de ales între două virtuți binecunoscute, prudența și curajul.
Virtuțile fiind însă și ele noțiuni generale, nu se aplică automat la orice situație. Dacă, așa cum i s-a întâmplat lui Nicolae Steinhardt în 1959-60, erai chemat să fii martor al acuzării într-un proces politic împotriva prietenilor tăi nevinovați, prudența nu avea cum să te ajute. Ezitai? Anchetatorii te luau imediat la bătaie. Aveai două opțiuni: să cedezi și să spui exact ce ți se cerea sau să ai curajul să reziști și deci să fii tu însuți bătut, acuzat și condamnat. Curajul era deci necesar în situațiile limită, cum se spunea pe atunci, în care alternativa ar fi fost să treci de partea terorii oficiale.
În schimb, să te abții să-l lauzi, sau măcar să-l pomenești pe Titu Maiorescu, evitând subiectele în care prezența lui ar fi fost necesară, nu reprezenta o colaborare explicită cu ideologia la putere. Însemna mai degrabă să o împiedici să-și proclame încă odată puterea de a rezugrăvi trecutul așa cum avea ea chef în acel moment. Răbdarea și prudența aveau, deci, sens. De aceea intelectualii de valoare dați la o parte de regimul de atunci, Lucian Blaga sau Vladimir Streinu, de pildă, preferau să tacă și să aștepte. Și uneori, chiar dacă nu puteau publica propriile lor lucrări, li se permitea să trăiască traducând cărți importante din limbi străine, Faust de Goethe în cazul lui Lucian Blaga. Prudenței celor care nu acceptau să se închine în fața noilor idoli îi răspundea prudența adoratorilor acestor idoli: nu ești de-al nostru, dar te lăsăm să supraviețuiești.
Continuăm rândul viitor.