Deși raționalistul Solomon Marcus nu aduce vorba aproape deloc despre psihanaliză în destăinuirile sale, am putea trece prin grila unei astfel de paradigme trauma pe care a suferit-o el în copilărie, în anul în care a rămas repetent la mult îndrăgita disciplină Limba și literatura română: „Când am văzut afișat cuvântul «repetent», timp de o lună n-am ieșit din casă de rușine. Copiii se strângeau în jur, mă arătau cu degetul și strigau: «Repetentul! Repetentul!». Și asta m-a apropiat de poezie și de teatru.“ (Răni deschise, 4 – Dezmeticindu-ne, Editura Spandugino, București, 2012, p. 717). Este posibil ca atunci micul Solomon să-și fi jurat că va fi la toate disciplinele mai bun decât colegii, alegând matematica drept disciplină de bază, care îi asigura mai multe certitudini în explorările sale spirituale: „Matematica a fost prima disciplină care mi-a dat satisfacția de a simți cu convingere că un efort pe care îl fac se soldează într-adevăr cu ceva esențial, calitativ nou, diferit de punctul de plecare.“ (Răni deschise, 3 – Depun mărturie, ed. cit., 2013, p. 390). Știm că matematica, în partea ei de creație, este o lume de ipoteze, de bănuieli, de intuiții, de tatonări, de inspirație, de greșeli, de reveniri și de experimente. Or, Solomon Marcus a fost atras spre această disciplină și pentru că o mare parte a adevărurilor propuse de ea sunt anti-intuitive. Matematica era disciplina care îi asigura achiziționarea unor cunoștințe certe, ea fiind un domeniu unde, în cea mai mare măsură, ceea ce se învață este controlabil. Această alegere nu era cantonată exclusiv în zona raționalului, a logicului, întrucât i se părea că abundă în accente afective: „Matematica este ca dragostea, ceva simplu, dar care se poate complica.“ (Răni deschise, 7 – Educația omenescului, ed. cit., 2017, p. 450). Cartea Timpul este străbătută de o undă de lirism, surprinzătoare în scrierea unui savant, atunci când se făceau referiri la dimensiunea temporală umană. Pentru Solomon Marcus nu existau frontiere care să separe în discursul public domeniul științei de acela al artei și al literaturii. Pariul făcut cu sine a fost de a refuza împărțirea culturii pe discipline foarte riguros determinate, care nu comunică între ele. Autorul cărții Paradigme universale a pledat pentru metabolismul total al disciplinelor. Prin aspirația la pătrunderea secretelor vieții sub toate manifestările ei, cunoașterea umană devenea, în viziunea lui, una singură și indivizibilă. Au conviețuit în personalitatea lui Solomon Marcus un om de știință și un scriitor care nu au dus vieți paralele, ci au coexistat și au colaborat, ignorând granițele dintre discipline. Bântuit de întrebări și de mirări, savantul nu agrea locurile comune, generatoare de rutină și astfel putem înțelege interesul său pentru transgresarea barierelor puse între discipline. Prin modul său de a gândi interacțiunea disciplinelor grele cu domeniul literar, el s-a sustras dihotomiei spirit geometric – spirit de finețe. Gândirea geometrică (adică de tip matematic) nu numai că nu se opunea spiritului de finețe, dar finețea era explicată și analizată prin intermediul acesteia. Sub efectul social al emergenței paradigmei informaționale și al caracterului tot mai ermetizant al limbajului științific, s-a produs o ruptură între gândirea științifică și gândirea umanistă. Solomon Marcus nu a suferit de ceea ce în psihoterapie se numește starea de „dublă legătură” (double bind), care constă în îmbolnăvirea ca urmare a obligativității de a întreprinde concomi tent două acțiuni care se află în conflict. Matemati cianul a văzut întotdeauna în orice activitate creatoare o componentă științifică și una artistică, o componentă filosofică și una tehnologică. Prin toate acestea, el a contrazis prejudecata că un cercetător care abandonează formația monodisci plinară riscă să fie considerat un diletant.
Solomon Marcus a fost un gânditor al fundamentelor lumii și ale ființei umane pe care nimic nu l-a găsit în stare de urgență, de nervozitate sau de stres, deoarece știa să mențină în cercetare o distanță optimă față de tumultul vieții cotidiene, ale cărei aspecte știa să le savureze („savoare“ vine de la franțuzescul „savoir“). Între viața sa de fiecare zi – unde actele elementare ale diurnului ar putea să fie acoperite de un strat gros de rutină – și activitatea intelectuală sau științifică era creată o armonie, fiecare dintre ele nutrindu-se în mod firesc din cealaltă. Nevoia de societate s-a manifestat concomitent cu nevoia de singurătate, și asta i-a permis stenicului savant să reintre pe scena lumii proaspăt și mereu încărcat de energie pozitivă. Starea de plictiseală și nevoia de distracție i-au fost străine lui Solomon Marcus, întrucât a resimțit o nevoie organică de a alterna singurătatea cu ieșirile în mediul academic (unde depășea mereu intervalul de timp afectat conferinței) sau în public, unde își lua timpul să tăifăsuiască la modul boem. Nedumeririle, nevoia de a-și pune întrebări și putința de a se mira au constituit rațiunea de a exista a lui Solomon Marcus, acesta fiind motivul pentru care nu s-a plictisit niciodată. Toată viața s-a căutat pe el și pe copilul din el. De aceea, savantul a exprimat o viziune aurorală asupra ființei umane: „Andrei Șerban vede în teatru un mod de a ne descoperi ceea ce avem mai profund, o invitație la o reîmprospătare a minții și a simțurilor. «Să ne trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima», deci cu gravitatea înțelegerii prețului vieții, a nevoii de a nu o irosi. Numai că, adăugăm noi, la fel de important, poate mai important, este de a trăi în fiecare zi ca și cum ar fi începutul unei noi vieți, deci cu prospeți – mea necesară construirii de proiecte.“ (Nevoia de oameni, 1, ed. cit., 2015, p. 662). Celebrei cărți Homo ludens, a lui Johan Huizinga, unde este analizat rolul elementului ludic în diferite sfere ale culturii, i s-a reproșat omiterea jocului din activitatea de cercetare a omului de știință, unde ludicul ar trebui înțeles ca fiind o componentă fundamentală a libertății. Jocul intelectual devenea pentru cercetătorul român o îndeletnicire foarte serioasă și a reușit să-și mențină un potențial ludic ridicat în toate tentativele sale intelectuale axate pe cercetare. Cultivarea paradoxurilor (nu numai a acelora logico-sintactice, ci și a acelora semantice și pragmatice) a constituit pentru Solomon Marcus o ipostază a unei stări de sănătate, de normalitate. Din spontanei tate, ludic și paradox se ivea și umorul său.
Stăpânit de o stare de relaxare, epi – curianul Marcus se grăbea încet, deoarece știa că numai în tihnă și cu răbdare se pot obține rezultate semnificative și durabile. Pentru cel care avea un metabolism foarte bun în asimilarea domeniilor științei și ale culturii, un mic dejun putea să dureze până aproape de ora prânzului. Visele însele puteau deveni parte a unui mare spectacol: „Vă atrag atenția să nu cumva să includeți printre stările anti-spectacol somnul, despre care, din păcate, multă lume spune că este timp pierdut. Este o enormă eroare. Nu numai că somnul nu este timp pierdut, dar somnul, somnul sănătos, somnul a cărui voluptate o trăiești, este, ca întreg inconștient al nostru, un mare spectacol. Visele pot să fie un mare spectacol.“ (Răni deschise, 7 – Educația omenescului, ed. cit., p. 220). O condiție a stării de sănătate era văzută în a învăța să trăiești și să muncești într-un climat de relaxare și cu disponibilitate la ironie și umor. Solomon Marcus își mărturisea astfel metoda cercetării: „Modificând puțin o observație a lui Roland Barthes, am scris undeva că există două strategii, a piersicii, cu un sâmbure impenetrabil, și a cepei, cu o infinitate de foi. Prima strategie vede arta ca o piersică; ajuns la sâmburele ei (inefabilul), trebuie să te oprești. Strategia cepei mi se pare mai atrăgătoare, cu condiția specificată: numărul de foi ale cepei să fie infinit. La fiecare moment, ai reușit să dai deoparte un număr finit de foi, iar cele rămase îți par inefabile. Dar ceea ce azi este inefabil, poate deveni mâine explicabil. În acest fel, înaintezi mereu, dar îți rămân mereu în față o infinitate de foi, încă neabordate.“ (Răni deschise, 5 – Focul și oglinda, ed. cit., 2015, pp. 85-86). Sigur că, tot rămânând aplecat deasupra cepei, nu se poate să nu-ți dea lacrimile, dar pentru cercetător acestea nu sunt ale suferinței. Lui Solomon Marcus nu i-au dat lacrimi nici în cele mai sobre momente: „Iar când eram mic, spectacolul înmormântării mă amuza. Să știi, copiii nu înțeleg moartea. În copilărie găseam ceva amuzant în ritualuri. Dintotdeauna am avut acest defect: să mă pufnească râsul în împrejurări sobre. Evit să merg la înmormântări, fiindcă nu știu ce spiriduș se află în mine, că-n situații ca acestea îmi vin în minte tot felul de lucruri nostime. De pildă, că bocitoarele au făcut grevă fiindcă au fost scoase din nomenclatorul de profesii.“ (Răni deschise, 4 – Dezmeticindu-ne, ed. cit., p. 1028). În schimb, fireasca teamă de propria moarte a avut justificări pur științifice: „Trebuie să recunosc că mi-e tare frică de moarte. Știi cum funcționează frica asta? Simt mereu că am încă multe proiecte. Și gândul că nu le-aș putea duce până la capăt mă înfricoșează. În felul acesta mă tem de moarte. […] Dar nu pot să concep cum arată un om viu care nu mai are nimic de realizat! Eu nu mă pot reprezenta pe mine fără nevoia de proiecte, deci de mâine. Nu, nu pot să-mi imaginez lucrul ăsta. Pentru mine, nevoia de mâine face parte din constituția vieții. E parte organică a vieții, să ai nevoie de mâine. Știi c-aici funcționează, la mine, o anumită psihologie.“ (Ibidem, p. 1027). Specialiștii în psihologie sunt de părere că, după vârsta de 50 de ani, preocuparea omului pentru trecut capătă preponderență față de grija pentru viitor. Atunci s-ar întâmpla trecerea de la o atitudine prospectivă la una cu retrospectivă. În cazul lui Solomon Marcus nu s-a întâmplat deloc așa, pentru că, după acest prag, el a probat un spirit mai profund. Cu toate că apariția internetului l-a surprins pe savant la vârsta de aproape 70 de ani, noua tehnologie l-a cucerit. Undeva în căr țile sale este citat Denis Diderot cu o reflecție grăitoare: „Munca, între alte avantaje, îl are și pe acela că scurtează zilele, dar lungește viața.“