În primele zile ale lui 1990, era prin ianuarie, ne întrebam ce s-a terminat: 25 sau 45? Adică: regimul Ceaușescu sau comunismul? Întrebarea era scrisă și pe pereții Intercontinentalului: „Jos Ceaușescu sau jos comunismul!?“. Eram siguri că trecutul comunist, cu toată trena lui de nenorociri, se terminase. „Doamne, ce bine e să ai certitudini!“, știam demult acest vers al lui Geo Dumitrescu. Nu zic nu, e bine să ai certitudini, dar mai bine e ca ele să nu-ți fie spulberate, măcar în timpul propriei tale vieți. Că, pe urmă, potopul… Cu câteva zile înainte de Potopul lui Noe, probabil, oamenii ăia preistorici aveau certitudinea că-și vor continua viața ca până atunci atâta timp cât vor trăi. Cui să-i fi trecut prin cap că, mâine-poimâine, doar o pereche o să supraviețuiacă potopului, iar ei, cu certitudinile lor cu tot, or să fie înghițiți de ape?
Cei care se cred vechi, așa cum afirma Caragiale că e („Sunt vechi, domnule.“) se mai pot indigna de lumea din jurul lor, dacă n-au avut norocul să plece la timp. Se mai pot scandaliza de manierele (sic!) noilor generații, mai precis de lipsa a ceea ce se numea cândva cu acest cuvânt franțuzesc. Ca să nu mai spun nimic de limba pe care o vorbește strada, ba chiar și televiziunea sonoră. Că televiziuni mute, asemenea cinematografiei incipiente, nu s-au văzut. Încă, pentru că nu se știe ce se va mai petrece. În cazul în care o să se întâmple ceea ce nici n-am vrea să credem că s-ar putea petrece, în cazul în care s-ar recurge din nou la deciziile postbelice, cu sferele de influență din nou pe tapetul tratativelor diplomatice de nivel zero, atunci, poate, asta ar și fi o soluție, pe-aici, prin noul lagăr al păcii putiniste, Doamne ferește!: televiziunea mută, cu imagini mișcătoare într-o deplină tăcere. Gândindu-ne la forma geometrică perfectă, după doar câteva decenii, s-a reîncălzit din nou vechea expresie „sferele de influență“. Puteam crede că „Mitul eternei reîntoarceri“ e doar o formulă culturală, seducătoare acolo, în cultură, dar deloc de dorit pe-aici, prin realitatea secolului nostru. Întrebarea care se impune ar fi: oare secolele sunt ale noastre, sau noi ai secolelor? Și nu e deloc un joc de întorsături de frază, credeți-mă, dacă puteți. Căci scria cronicarul: „că nu sunt vremile subt oameni, ce bietul om subt vremi“… Dar cui să-i mai pese de ceea ce scria cronicarul, azi, când citirea nu mai e neapărat o îndeletnicire specifică omului nou? Iar scrisul, așa cum e.
Istoricii ne asigură că istoria nu se repetă. O iluzie pe care ne-o poate da tuturor faptul că Ștefan cel Mare, de exemplu, dacă doriți, nu avea ceea ce avem noi, că, vorba aia, dacă ar fi avut o mitralieră, ar fi terminat repede cu toți dușmanii săi și ai Moldovei, ceea ce i-ar fi dat, poate, cronicarului ideea că gata, s-a terminat istoria. Pentru că rachetele, fie ele Katiușe, fie ATACAMS americane, au înlocuit demult sulițele, săbiile, ba chiar și flintele din timpuri – cică – apuse. Timpurile poate că au apus, dar nu e rar fenomenul ăsta, de eternă reîntoarcere a unor insecurități și nedreptăți, reziduuri ale unui trecut care nu se mai termină. Cum și sferele alea, de care vorbea dl Emil Hurezeanu deunăzi, pot fi oricând schimbate. Însă, chiar dacă nu sunt semne, pentru cei al căror trecut a fost legat cu forța tancurilor (sic!) de „marele prieten de la Răsărit“, sau frate, dacă preferați, pentru acești oameni, trecutul, deși părea că e gata, rămas acolo, la el, în istorie, se dovedește că, din când în când, parcă trezit de imnul nostru, amenință să se întoarcă. Un trecut care nu se mai termină.
Și atunci, în acel moment trist când simți că iar vine Marele Frate, – Big Brother îi spuneau autorii unor utopii întunecate, pe englezește –, că intră în casele noastre, ni se uită în dulapuri, pe sub paturi, pe sub saltele, ba începe chiar să răsfoiască opuri din bibliotecile celor care le au, să nu ți se pară că trecutul nu s-a terminat încă? Și să-i mai spui trecut? Să mai crezi că istoria nu se repetă? Da, sigur, istoria nu se repetă, dar noi de ce trăim tot în acel trecut care nu vrea să intre odată în muzeul lui (nu, nu în cel din Olanda, unde i s-ar putea fura coiful!). Sau măcar în, vorba bolșevicilor, „coșul de gunoi al istoriei“… Și, cum în timpul despre care mai credem că a fost doar istorie nu prea erau televiziuni, ar putea să introducă, acum, odată cu sferele alea redivive, și o nouă descoperire tehnică: televiziunea mută. Ce frumos sună acest concept, ar spune vreun Gorki scos de la naftalină!
Da, domnilor, doamnelor, istoria nu se repetă! Dar nici nu vrea să se termine, cum credea dl Fukuyama prin 1990. Rămâne un trecut care nu se mai termină.