O întrebare pe care e normal să și-o pună mereu și mereu orice autor literar este „De ce scriu?“ Strict, ea se referă la cauza scrisului, la resorturile lăuntrice care-l îndeamnă pe scriitor să-și dedice eforturile acestei îndeletniciri. Dar, prin extindere de înțeles, interogația respectivă își apropriază și alte zone, cele care țin nu de cauza scrisului, ci de scopul său. Așa că atunci când spunem De ce scriu? ne gândim și la Pentru ce scriu?, cu variantele Care e scopul scrisului literar?, ce așteptări are un autor de la această muncă/ artă a sa?, ce beneficii speră să-i aducă?
După părerea mea, răspunsul la primul sens al întrebării, acela privind cauza scrisului literar, e relativ simplu de dat: în cazul vocațiilor literare autentice, cineva scrie fiindcă are ceva prețios de transmis celorlalți; sau, la limită, scrie fiindcă altfel nu poate ființa.
Totuși, și aici e de făcut o remarcă: cum să distingem o vocație literară ca fiind autentică sau, dimpotrivă, falsă? Cei mai mulți autori sunt convinși că înzestrarea lor literară este reală, deși ei se înșală crezând asta, și noi, ceilalți, știm că se înșală, dar ei, din păcate, nu știu că se înșală. Din această eroare de estimare provin nenumărate neajunsuri, în avalanșă.
Aș vrea însă să luăm în discuție doar situația de dorit a unui scriitor de reală/ incontestabilă/ puternică înzestrare literară care scrie fiindcă nu vede alt rost în viață în afara scrisului său prin care transmite ceva prețios. E de subliniat – sunt semeni de-ai noștri care se nasc cu această, nu-i zic calitate, ci, forțând într-o oarecare măsură, cu această deficiență structurală: ei scriu texte literare așa cum albina face miere sau crinul emană parfum.
Odată stabilită cauza scrisului, să trecem la celălalt nivel al întrebării, despre scopul scrisului literar, despre așteptările autorului, despre răsplata sperată de el pentru literatura sa. Aici, răspunsurile sunt mai numeroase și mai nuanțate și de aceea mai dificil de cuprins într-o singură expresie limpede.
Mă voi feri, desigur, de răspunsurile simpliste și edulcorate de tipul Scriu ca să fac lumea mai bună sau Scriu ca să fac lumea mai frumoasă.
Nu m-aș opri nici la altfel de obiective, cum ar fi: Scriu pentru glorie, scriu ca să fiu tradus, scriu pentru bani. Căci și tirajele, și traducerile, și faima, și câștigul pecuniar, extraordinar de tentante pentru oricine, sunt atât de greu de dobândit încât scriitorul nici măcar nu trebuie să și le propună, ca să nu fie dezamăgit mai apoi, când nu le obține: toate acestea depind prea puțin de el însuși, îi sunt adică peste puteri, țin de conjugarea fericită a fel de fel de elemente nedeterminate și a fel de fel de împre jurări favorabile.
Mi-aș îndrepta atenția spre acel țel care decurge din chiar justificarea esențială a actului literar: scriu fiindcă am să transmit ceva prețios celorlalți și scriu pentru ca să transmit ceva prețios celorlalți. (Așa cum se constată, e gândul care poate constitui simultan cauză și scop al actului literar.)
Într-adevăr, nobil obiectiv, apt să motiveze o existență scriitoricească, dar, pentru ca să-l atingă, scriitorul are nevoie de public.
Iar publicul acela nu e unul oarecare, ci e unul aparte: educat, pasionat de lectură, în stare să detecteze subtilitățile unei opere literare. În țara noastră (e firesc să ne preocupe soarta scriitorilor români de astăzi și de aceea în aceste însemnări referirea exclusivă este la ei!), avem un asemenea public? Un public atent la literatura română contemporană și capabil să-l răsplătească pe scrii tor cu aprecierea sa, dacă opera scrisă de acesta a fost o reușită?
Așa cum am afirmat în mod repetat, nu sunt încredințat că există un public care să asigure un mediu favorizant pentru literatura de calitate. În România zilelor noastre, se citește tot mai puțin și tot mai îndoielnic. O arată statisticile: numărul celor care nu citesc nici măcar o carte pe parcursul unui an întreg este îngrijorător de mare. Și este alarmant numărul analfabeților funcțional din rândul elevilor. Sunt tot mai mulți cei care, după ce trec prin școală, nu sunt în stare să înțeleagă un enunț oarecare. Cum să mai sperăm că vor prinde sensurile unui poem de Arghezi sau de Ion Barbu? Capacitatea de concentrare a generațiilor recente este în cădere liberă, timpul cât contemporanii noștri pot urmări efectiv un mesaj (nu neapărat cu un grad ridicat de dificultate) s-a diminuat dureros.
Atunci, anulându-i-se șansa întâlnirii cu un public iubitor și cunoscător de literatură, scriitorul pășește într-o altă direcție: își leagă speranțele de cititorul profesionist, criticul literar, cel care e călăuză pentru cititorul comun prin teritoriile livrești. Scriitorul așteaptă de la acesta aprecierea, recunoașterea pentru efortul său literar. Prețuirea critică înseamnă acum, pentru el, răsplata, singura la îndemână. Ei, dar nici la acest capitol lucrurile nu stau deloc bine, acum, în literatura noastră. Critica literară nu mai este ce-a fost. Și-a știrbit din prestigiu, e pe cale să-și piardă funcționalitatea ca instanță de validare literară. Pe de o parte, s-a redus numărul profesioniștilor care practică această formă de critică literară prin care se evaluează scrierile literare nou apărute. Pe de alta, s-a micșorat și numărul vocilor credibile. Spațiul critic e locul de manifestare brambura a unei puzderii de neaveniți. Vocile credibile devin inaudibile în vacar mul atâtor nepricepuți care rostesc senini ditirambi fără nicio acoperire valorică. Apoi, a devenit domi nant spiritul tranzacționist ori critica pe interese. Ne sare tuturor în ochi ce atenție excesivă, linguși toare le arată practicanții falsei critici literare unor scriitori care temporar dețin poziții importante într-un domeniu literar sau altul. În fine, nici normele, principiile după care se judecă o scriere literară nu mai sunt stabile, acceptate de toată lumea: criteriul valorii estetice se clatină sub atacurile criticii ideologice și nu numai. De aceea nu apare exagerat faptul că scriitorul ajunge la o neîncre dere în critica literară ca măsură plauzibilă a literaturii sale.
Și astfel, pierzându-și rând pe rând toate posibilele forme de recu noaștere ale muncii sale, ce-i rămâne de făcut acelui scriitor de vocație despre care spuneam că nu poate ființa fără scrisul său? Orizontul său de așteptare s-a închis definitiv?
Nu. Chiar și atunci descoperim totuși o formă de recompensă pentru autorul de literatură. E o răsplată ultimă și supremă, pe care nu i-o poate lua nimeni. Ca s-o evidențiez mă folosesc de observațiile lui Roland Barthes privitoare la Flaubert. În eseul Flaubert și fraza, criticul francez reține, din corespon dența romancierului, câteva mărturii revelatoare ale acestuia și le comentează. Citez: „…a scrie înseamnă a trăi («O carte a fost întotdeauna pentru mine, spune Flaubert, un fel special de a trăi»), a scrie, și nu a publica, e țelul operei.“ Și: „…scriitura este o existență totală“. Și: „Flaubert și-a petrecut viața «făcând fraze»“. În fine: „Odiseea frazelor este romanul romanelor lui Flaubert.“
Adică, satisfacția autorului este să ducă la bun sfârșit efortul său creator, unul poate chinuitor („atroce“, spune Flaubert), lucrarea sa literară. Viața sa este viața cuvintelor și a frazelor sale, pe care le șlefuiește necontenit, cu sentimentul perfecțiunii năzuite și de neatins. Să continue zi de zi și să finalizeze construcția sa verbală este adevărata împlinire care nu mai depinde de nimic din afară și de nimeni altcineva, ci doar de sine însuși, de adunarea forțelor misterioase care stau în mintea sa și pe care, dacă le caută, le și găsește.
Suprema răsplată pentru autorul literar aceasta poate fi: însăși opera sa prin chiar faptul că o edifică și că reușește s-o ducă până la capăt.