Nu sunt puține vocile credibile care, privind scena noastră publică, semnalează lipsa de încredere ce domnește în societatea românească a momentului, între diferitele sale segmente, profesionale și nu numai. Prăpăstii mai mari sau mai mici ne despart pe unii de alții. Această evaluare mi se pare corectă și cred, totodată, că ea este valabilă și dacă ne referim la zona noastră de activitate, colectivitatea / breasla / branșa / ramura literară.
Am folosit nu o dată, voind să sugerez o imagine a ceea ce trăim în mediul literar, metafora vasului spart, care nu mai ține apa: branșa autorilor literari și-a pierdut coerența, e compusă dintr-o sumedenie de cioburi, câteva semnificative, cele mai multe cu totul neînsemnate, care, evident, nu mai alcătuiesc un vas. N-are rost să încercăm să ascundem realitatea: se cade s-o recunoaștem, oricât de neplăcută ar fi. În privința figurii de stil folosite, aș observa că, în loc de cioburi, ne sunt la îndemână pentru comparație și alte elemente, care sugerează același lucru și descriu aceeași situație. Iată două: insule cu toate legăturile dintre ele rupte sau tabere în permanentă, neîmpăcată confruntare.
Este ușor de constatat: neîncrederea (care se preschimbă rapid în contestare, care, la rândul ei, se transformă în conflict) este prezentă pe toate palierele literare și ia forme multiple. Pe de o parte, avem un dezacord / un diferend / o luptă între generațiile literare, în principal cei noi împotriva celor vechi. Apoi, un altul între cei rămași fideli autonomiei esteticului și adepții noii ordini – corectitudinea politică în toate întruchipările sale. Apoi, un altul între elitele autentice și oștile neobosite de amatori care iau cu asalt, orbește, teritoriul literar. Uneori, se întâmplă să nu fie pace nici în cadrul aceleiași categorii: de pildă, cei din grupul autorilor convinși că spiritul critic, criteriul estetic trebuie să prevaleze în judecarea unei scrieri literare se despart unii de alții și se atacă vehement, având idei șocant de diferite despre poziționarea unei opere sau a unui autor pe scara de valori. De asemenea, există încă un tip de confruntare frecvent întâlnită: persoane care se războiesc nu ascultând de principii estetice înalte, ci urmând prea omenești slăbiciuni – interesul personal, complicitățile de grup; astfel, „amicițiile“ ajung să înlocuiască valoarea literară, ceea ce, desigur, este dezolant. În fine, nu trebuie uitată nici îndepărtarea de literații români a cititorilor, ceea ce înseamnă tot un război, unul tăcut, ca expresie a neîncrederii: cititorii (atâția câți sunt, tot mai puțini de la an la an!) se îndreaptă spre literatura străină, pe care o aleg în detrimentul celei naționale.
N-aș vrea să ilustrez acest război perpetuu și arborescent prin unele dintre manifestările sale concrete. Pe de o parte, fiindcă fiecare dintre noi are în minte, neîndoielnic, propriile întâmplări conflictuale. Și, pe de altă parte, fiindcă, dacă aș stărui asupra lor aici, n-aș face decât să amplific starea de adversitate, înverșunarea destructivă, ceea ce, logic, nu-mi doresc.
Dar găsesc că este util să ne întrebăm care sunt circumstanțele favorizante, cauzele care au dus la această lipsă de încredere sau, cu metafora propusă, la această spargere a vasului, la apariția acestor falii adânci între noi toți.
De regulă, tinerii dinainte de anul 1989 se raportau la generațiile anterioare lor, ale scriitorilor consacrați, prin, împrumut sintagma, „exerciții de admirație“, aveau sentimentul că sunt ori pot aspira să devină verigi dintr-un lanț care nu trebuie să se întrerupă. Cei de astăzi au tendința de a relaționa cu cei dinaintea lor prin neacceptare/ refuz. E justificată ca această atitudine a lor să ne nemulțumească, să ne intrige pe noi, vârstnicii? Nicidecum, efortul lor de a-și afla calea distinctă e un demers firesc. Căutarea tiparelor proprii, originalitatea și așa se dobândesc, prin distanțare, prin respingerea a ceea ce a fost. Ca să nu mai vorbim că, structural, suntem neasemănători: noi venim dintr-un univers închis, ei s-au format într-o lume deschisă, unde este îngăduit totul și ceva pe deasupra. Sigur, tocmai această libertate maximă se poate preschimba ușor dintr-un avantaj vădit într-un dezavantaj la fel de mare. Sper să fie conștienți de pericolele (decurgând toate de aici!) care-i pasc: excesul, impresia că lumea începe cu ei, neasimilarea răbdătoare, prin lectură, a unor experiențe de creație fundamentale, eroarea de a lua like-urile apropiaților drept validare critică și altele. Oricum, sunt atâția tineri scriitori care probează prin cărțile lor că literatura are viitor și, așa cum afirmam și altă dată, sunt încredințat că, în timp, cantitatea de creativitate literară se conservă: mâine, literatura nu va arăta mai rău decât azi; ci, am motive să cred că valoric se va păstra în limitele normalității.
Un factor care a contribuit la deteriorarea climatului literar este, după părerea mea, dezvoltarea tehnologică explozivă, digitalizarea lumii noastre. (În mod paradoxal, căci, îndeobște, ele reprezintă un element generator de progres!). Interconectarea prin internet, democratizarea opiniilor, facilitatea uimitoare a comunicării, a exprimării publice prin rețelele sociale au creat iluzia unui paradis în care oricine are acces liber la o diseminare chiar planetară a mesajului său. Ca urmare, cartea pe hârtie, dar și critica literară ca instituție esențială de validare estetică a scrierilor literare au început să-și piardă prestigiul, ponderea, funcționalitatea chiar. Fenomenul e accelerat și continuu. Ceea ce, nu e greu de dedus, are drept consecință confuzia de valori. Aceasta e sporită și de împuținarea instanțelor critice credibile și de critica de tip tranzacțional (având la bază avantajul reciproc, cu eludarea spiritului critic), o critică-fake, care a ajuns să se practice pe scară largă.
Un alt aspect de luat în seamă, cu consecințe negative asupra calității literaturii, este ceea ce s-a petrecut în acești 35 de ani de libertate cu sistemul editorial. N-a mai existat nicio îngrădire în privința publicării cărților și revistelor. Oricine poate să scoată/ să tipărească orice poftește. În atâtea cazuri, chiar elucubrații. Și nu are de întâmpinat nicio opreliște. S-a dorit eliminarea cenzurii ideologice și, prin lipsă de discernământ, fără aprofundarea domeniului, s-a renunțat și la grila profesională, strict necesară. Așa încât calea spre un haos născător de neîncredere și de conflict e deschisă.
Există metode de a ne opune acestei neîncetate degradări din spațiul literar? Ar fi multe de întreprins. Dar eu, unul, aș începe cu câteva acțiuni simple și realizabile la nivel individual. Întâi, ar fi o schimbare de mentalitate: să ne străduim să înlocuim invidia-ura-egoismul ca moduri de a fi cu alte sentimente – civilitatea, respectul față de ceilalți. Apoi, să ne dezvoltăm capacitatea de a recunoaște valoarea celorlalți, de a recunoaște o izbândă literară oricui ar aparține ea, și neprietenilor (mai ales, lor!).
Cum am putea realiza efectiv lucrul acesta noi, redactorii unei reviste literare? De exemplu, publicând textele bune, indiferent de cine sunt semnate și scriind cu atenție, cu înțelegere, fără prejudecăți, despre toate cărțile care ajung la noi, indiferent cine sunt autorii, prieteni sau neprieteni.
Deschiderea revistei spre cercuri cât mai largi de creatori este un punct principal în programul editorial al revistei noastre.
P.-S.: Văzând propunerile mele de mai sus privind ameliorarea atmosferei literare, unii dintre cei care se află în război cu noi, deși noi nu ne aflăm în război cu ei, probabil, se vor prăpădi de râs: așa cum ar face-o, dacă ar asista la o scenă în care un miel se apropie încrezător și le vorbește despre împăcare și armonie unor haite de lupi înfometați.