Trecători și noi, pe-aici,
ca un înger pe la bâlci,
într-o scurtă zi de vineri,
când toți pomii sunt mai tineri.
O să trecem ca un gând
și ca pasărea prin crâng
și ca iarba printr-o coasă,
nicio moarte nu-i frumoasă,
chiar și-n haine de mireasă,
cum se-arată, câteodată,
neagra moarte, îmbrăcată.
Pentru-o ceașcă de rachiu
te mai lasă încă viu,
pentru un pahar cu vin
te mai lasă un suspin,
te mai lasă un izvor
pân’ la anul viitor,
un podeț și-o tuturigă
ruginind sub o ferigă,
un cuibar și-un fir de ceapă
până-ți cere umbra apă
și te cheamă s-o urmezi
(de o crezi sau de n-o crezi)
pe un drum, pe o cărare,
fără urme sub picioare.
Până când, lângă o râpă,
vezi o haină mohorâtă
nevoită să tot are
aplecată de spinare.
Haina-i veche și burează
și e seară la amiază,
seară tristă, tot mai tristă
ca o casă fără prispă,
învelită doar cu cergi
și cu piei de vacă,-ntregi,
precum multul în puțin
și plânsul într-un suspin
și paharul gol, în vin.
Foaie verde de-avrămeasă,
ce ceață grea,
ce ceață deasă
și e vineri înspre joi,
dar nu și drumul: drumul înapoi!