Cândva pe la începutul toamnei anului trecut, m-am întîlnit cu regizorul Felix Alexa întîmplător și am aflat că va începe repetițiile la Teatrul Național din București, în stagiunea aceasta, pentru piesa În largul mării a lui Sławomir Mrożek. Tot la Sala „Pictură“ se joacă și Tango, un text arhicunoscut al lui Mrożek și montat de cîteva ori de Tompa Gabor, care găsește într-o versiune nouă o citire pe dos, complet alta decît cea avută de el însuși în anii întunecați ai comunismului. Menținînd însă cheia paradoxului. Tinerii sînt statici, mai mult decît conservatori, iar părinții experimentează, sînt neconvenționali, liberi în acțiuni și exprimare. Deși nu este o strategie, ci doar o întîmplare, acest ciclu mic Mrożek, cele două spectacole, sînt o cercetare acută a unui tip de scriitură absurdă. Deși au în atenție tipul de societate totalitară, sovietică, iată că piesele acestui autor polonez reintră în ciclul neliniștitor al actualității. „Emigranții“, altă temă pe care o văd, iarăși, reluată. Exprimările criptate, structură melodică strictă, lipsă de logică a enunțurilor, replici scurte, în trena lui Ionesco sau poate a lui Beckett, fac loc, încet, unei expresivități ludice care, după ce intrigă, împinge la analiză.
Prima replică din În largul mării este „mi-e foame“. Trei naufragiați, trei tipi de calibre diferite dezbat despre „a mînca“, „mîncare“, cine pe cine mănîncă, a mînca sau a fi mîncat. Instinct primar. De supraviețuire. Pe o plută în mijlocul mării, foarte eleganți, pedanți, cu convingeri și ritualuri, trei personaje poartă un dialog aparent despre supraviețuire. Despre hrana cea de toate zilele, care i-ar putea salva și într-un context la limită. De fapt, timp de șaizeci de minute, într-un limbaj sacadat, repetitiv, într-o șarjă de umor negru, tema este, de fapt, cum să-l îngurgităm pe celălalt. Nu pentru că instinctul de supraviețuire intră în acțiune, nu pentru că salvarea poate să fie canibalismul. Nimic la propriu, de fapt. Ci o punere pe masă a voluptății datului la cap. Sau la picioare. A excluderii „celuilalt“. Fie că are „oi mai multe, mîndre și cornute“, invidia, fie că, pur și simplu, cheful, capriciul au fost întronate. „Trebuie să mîncăm pe cineva dintre noi.“ Oare fiindcă astfel ne salvăm viața? Nu tocmai. Canibalismul contemporan implică visceralitatea dislocării celui ce este altfel. Cred că acesta a fost motivul inițial care l-a determinat pe regizor să aleagă parabola lui Mrożek, poate mai subtilă decît alte texte, chiar dacă mai puțin elaborată, poate. Absurdul în care am căzut la propriu în realitatea electorală de la sfîrșitul anului trecut face ca partea politică din piesă să trezească reacții clare printre spectatori. Ceea ce este, regizoral, un demers filosofic și metafizic, primește din contextul imediat un văl dincolo de care se află o situație concretă: tema alegerilor. Și ea acută nu doar la noi, ci și în Statele Unite, în Europa. Miza spectacolului ordonează discursurile și într-un registru grav, sub acela ludic. Cuvintele au acum emfaza goliciunii dintr-o perspectivă imediată. Campania electorală din largul mării face valuri și riscă să răstoarne multe bărci. „La urne“ este sloganul strigat apăsat pe o plută. Și pare să nu mai aibă nicio legătură cu găsirea unei soluții pentru a nu muri de foame sau pentru a-l carota pe celălalt din adîncă pizmă. Pe plută se întîmplă o parte, exemplificatoare, mai lesne de observat și de cercetat, din ceea ce se petrece pe uscat. Candidatul indepedent se ivește din adîncuri cu soluția absolută pentru dorința poporului, exprimată clar și succint: „vrem să mîncăm“.
Cred că spectacolul lui Felix Alexa de la Teatrul Național a plecat pe o pistă și și-a adăugat, poate fără voie, o componentă gravă, evident accentuată de nebunia alegerilor care a cuprins pămîntul. Spectacolul vorbește, astfel, despre fragilitate și vulnerabilitate, complex, apăsat, într-un fel de acrobatică ciudată pe care o fac actorii: Șerban Pavlu, Naufragiatul mijlociu, Emilian Mârnea, Naufragiatul slab și Victoria Dicu, Naufragiatul gras. Într-un spațiu mic, limitat, atenți la suprafața dată, la elementele de recuzită, la costumele negre, elegante, dichisite, la „înghesuiala“ de pe plută, la pupitrul dezbaterilor, la baletul mîinilor și picioarelor, la frenezia unui ritm în crescendo, pe măsură ce aiureala își mărește proporțiile. Euforia lui Șerban Pavlu, precipitarea în a expedia problema și nu în a o rezolva, gesturile clovnerești expandate, măștile unui cabotin implicat, umil, servil, dar derutat, care se întoarce mereu la micul confort dat de ceea ce i se pare că știe, accentul pe anumite cuvinte- cheie în demersul său electoral are consistența și ritmul unor secvențe de film derulat pe o viteză mai mare. O relație complice și bine structurată pe scenă o are cu Emilian Mârnea, care, în Negustorul slab, face un personaj de primă mînă, colorat, gracil, anxios, încolțit, unitar, alert. Inventivitatea este, de fapt, șansa celor doi de a ajunge la liman. Se încăpățînează să caute adevărata libertate. Care nu este totuna cu libertatea. Mimica celor doi actori, mirările, pe care le prelungesc, uneori, cu sens, exuberanța corporală, disponibilitatea servilă și hilară pe care o aruncă pe plută au și haz, nebun, miniatural, dar și o tristețe absolută. Anumite perplexități marcate fin decupează nota gravă și o fixează cu umorul negru al unui absurd boule de neige. Victoria Dicu joacă Naufragiatul gras din păcate fără sare și piper, fără aplomb, lungind cuvintele, rostirea însăși, fără nicio noimă. Cel puțin pentru mine.
În largul mării este un poem vizual care con trabalansează enor mitatea situațiilor și a lozincilor de tot felul. Decorul sce nografului Ștefan Caragiu este o axă majoră a spectacolului, un spațiu care se joacă cu iluzia imaginilor, a desenelor mișcărilor actorilor, cu o anumită cromatică, pune în lumini minunate adîncimile, întinsul, costumele persoanjelor, costume pedante, create de Liliana Cenean după didascaliile lui Mrożek, dar cu accente și accesorii care îi poartă marca. Rama de neoane care subliniază conturul platformei suspendate pe „mare“ mi se pare că rupe iluzia rătăcirii pe ape. Pluta în neantul întinsului marin, prinsă într-o irealitate stranie, într-un vis despre putere, într-o himeră despre libertatea care nu înseamnă nimic dacă nu are sensuri și adevăr, este o imagine ce va defini mereu această producție. Spectacolul este o eboșă despre simptomele inepuizabile ale erorilor umane. Despre gargară și nonsensul ei. Vorbăria asta la comandă despre orice. Și oricine. Foamea anulării și devorării celuilalt. În largul mării, purtată pe ape, pluta anomaliilor din noi poate fi studiată aplicat. Fără putință însă de a schimba ceva. Poate doar pe pămîntul unor făgă duințe demult abandonate.