De curând, pe scena Operei Naționale București, a avut loc premiera unei noi versiuni a baletului Cenușăreasa, de Serghei Prokofiev, după povestea lui Charles Perrault. Premiera lui mondială a avut loc în 1945, la Moscova, iar pe scena bucureșteană, prima ei versiune, semmnată de Mihai Babușka, a văzut lumina rampei în 2002, fiind reluată în 2014. Readucerea pe scenă a unei creații atât de iubite de copii, pe muzica atât de variată și expresivă a lui Serghei Prokofiev, sub bagheta dirijorală a lui Daniel Jinga, este bine venită, iar actuala versiune coregrafică, datorată italianului Renato Zanella, părea gândită tocmai pentru încântarea micilor spectatori, cărora, chiar de la intrare, cel care le deschidea ușa era unul dintre personajele din poveste, iar în foaierul de la parter îi aștepta caleașca încărcată cu flori, care îi va purta prin poveste pe Prinț și pe Cenușăreasă.
Renato Zanella, coregraf cu o bogată activitate creativă pe multe scene europene, un timp mai îndelungat pe scena Operei din Viena, unde a fost timp de 10 ani și directorul baletului, cunoscut și la București, unde în 2016-2017 a montat Romeo și Julieta și Iubire nesfârștă – Le Sacre de printemps, este în prezent directorul artistic al Teatrului Național Sloven din Ljubljana. Creatorul prezentului spectacol bucureștean, care a făcut coregrafia, regia, decorul și luminile, este deci un creator cu o îndelungată activitate. Din întâlnirea dintre actuala companie de balet a Operei Naționale București și coregraful Renato Zanella a rezultat actuala formă a baletului Cenușăreasa: un balet clasic, alternând cu momente neoclasice și puternic infuzat cu umor, ducând o bună parte din lucrare până la un fel de balet-caricatură. Această linie caricaturală a fost obținută prin mișcări frânte, îngroșate și prin încredințarea a trei dintre rolurile negative feminine unor bărbați urcați pe poante, respectiv Valentin Stoica (Mama vitregă), Sergiu Dan și Răzvan Cacoveanu (Surorile vitrege), cât și prin însoțirea unor momente de final de frază coregrafică cu tot felul de exclamații. Clasicul pur le-a fost încredințat personajelor pozitive din poveste, lui Bogdan Cănilă (Prințul), Cristinei Dijmaru (Cenușăreasa) și unui grup destul de mare de personaje care o însoțesc pe aceasta, precum Amyra Badro (Zîna cea bună), Robert Enache (Faunul), întruchipări ale anotimpurilor și anume Ada Gonzales (Primăvara), Mariana Gaspar Ioniță și Cristian Șușu (Vara), Andreea Țăruș (Toamna) și Adina Manda și Egoitz Segura (Toamna). Pentru a sublinia valoarea de buni clasicieni a protagoniștilor, a Cristinei Dijmaru și a lui Bogdan Cănilă, coregraful le-a dat acestora cele mai dificile și spectaculoase mișcări, respectiv fouetté-uri și tour-uri à la seconde, excelent executate de aceștia, după cum toți soliștii, dar și în întregul ansamblu de balet, într-o formă excelentă, au pus în valoare desenul coregrafic încredințat lor. Într-o mică măsură li s-a cerut și o bogată și profundă exprimare artistică, vizibilă cu precădere doar la Cristina Dijmaru. Reamintindu-ne interpretarea lui Bogdan Cănilă de la premiera de anul trecut, cu spectacolul Tevye, realizat de coregraful Richard Wherlock, și de interpretarea excelentă a acelui rol, am putut măsura mai ușor diferența. Desigur, acolo era vorba de un rol dramatic, iar aici de un rol liric, dar și acesta putea fi încărcat cu multe nuanțe, care au lipsit în viziunea coregrafului. Și ceea ce a mai lipsit au fost și decorurile cu fastul propriu unui basm, așa cum promitea personajul de la intrare și caleașca din foaier. Decoruri foarte sărace erau suplinite de câteva proiecții pe fundal și de multe și mari perdele de catifea roșie care rezolvau mereu trecerile de la o scenă la alta. Viziunea scenografei costumelor, Olgica Gjorgieva, renumită creatoare macedoneană de modă, a fost interesantă în ceea ce privește detaliile costumelor, dar obțiunea sa de a gândi spectacolul preponderent în alb și negru a creat o notă de uscăciune, nepotrivită farmecului unui basm. Culoarea apărea doar în scenele încărcate de puțină emoție, așa că principala purtătoare de culoare a fost Cenușăreasa.
Dar, pentru că am reamintit spectacolul de anul trecut, vom reaminti și momente trăite atunci, peste care am trecut cu vederea, dar, pentru că ele au fost depășite, putem să le pomenim. Despre premiera baletului Tevye am aflat de la televizor și, pentru prima dată, fostul prim balerin, coregraf și director al companiei, Ioan Tugearu, și cronicarul care scrie despre spectacolele de balet ale Operei din 1972, Liana Tugearu, și-au cumpărat bilete la premieră, iar când am vrut să cer poze pentru o cronică nu mi s-a mai răspuns la telefon și le-am luat din program. Anul acesta: surpriză! Am fost invitați la avanpremieră, unde Ioan Tugearu a avut bucuria de a reîntâlnit mulți foști colegi din mai multe generații. Ce s-a schimbat acum, am întrebat-o pe colega de breaslă, cronicadul de balet Vivia Săndulescu? Simplu, mi-a spus: de câteva săptămâni e directorul baletului Antonel Oprescu. Îi urăm mult spor în tot ceea ce dorește să facă pentru dans. Și are multe de făcut, căci, dacă întreaga companie de balet a Operei este într-o formă bună, creația coregrafică românească, vorba lui nenea Iancu Caragiale, este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. De câțiva ani, Opera Națională Română nu mai are niciun coregraf român. Trăiește din creație de import.
Istoria acestei instituții a baletului Operei, luată numai de la inaugurarea actualei clădiri, consemnează perioada când Opera avea angajați trei coregrafi, pe Oleg Danovsky, Tilde Urseanu și Vasile Marcu, apoi momentele când din rândurile dansatorilor au apărut coregrafii Alexa Mezincescu și apoi Ioan Tugearu, de la Iași a venit Mihaela Atanasiu, de la Timișoara a fost invitat Alexandru Schneider, după care din nou din rândurile companiei a început să monteze Doina Andronache și tot așa mai departe. De ce golul de acum? Din neatenție, credem, pentru tot ce se petrece în direcția de dans compatibilă cu scena Operei. Nu discutăm direcția de dans contemporan experimental, cu alte obțiuni estetice. Așa că reamintim o serie de coregrafi activi în prezent, de stiluri cât se poate de diferite, precum Gigi Căciuleanu, Răzvan Mazilu, Corina Dumitrescu, Andreea Tănăsescu, Sandra Mavhima, dintre care unii au mai pășit pe scena Operei. Și mai vrem să reamintim și de existența în anii 1975, 1976, 1977, 1978 a Studioului experimental de balet al Operei, un fel de creuzet de creație, care dădea posibilitatea formării și afirmării unor noi coregrafi, succesiunea de generații fiind necesară, chiar vitală.
Nu putem decât spera că se va înțelege gravitatea situației prezente pentru evoluția creației coregrafice românești, în fapt complet sufocată pe prima scenă a țării, și se vor găsi soluțiile potrivite.