Poet, prozator, jurnalist, Miljenko Jergović (n. 1966, în Sarajevo) se numără printre cei mai importanți scriitori contemporani de limbă croată din fosta Iugoslavie și printre cei mai apreciați scriitori balcanici ai generației sale. Volumul de povestiri Marlboro de Sarajevo (Sarajevski Marlboro, 1994), tradus în numeroase limbi, a primit Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque, iar antologia de poezie Observatorul din Varșovia (Opservatorija Varšava, 1988) a fost recompensată cu Premiul Goran pentru tineri poeți și Premiul Mak Dizdar. Volumul de proză scurtă Mama Leone (1999) a primit în 2003 Premiul Grinzane Cavour pentru cea mai bună carte străină. În 2012, lui Miljenko Jergović i s-a decernat Premiul Angelus pentru romanul Srda cântă de Rusalii la amurg (Srda pjeva, u sumrak, na Duhove, 2009). În prezent trăiește în Croația, la Zagreb. (Editura)
Având mereu în fundal semnul asediului care a măcinat orașul Sarajevo vreme de aproape trei ani, povestirile din Marlboro de Sarajevo urmăresc soarta celor asediați și leagă vieți una de alta, un bărbat de iubita lui rănită, o casă lovită de obuz de una rămasă neatinsă. Rezultatul este un cor al poveștilor – povești de dragoste, înduioșătoare, marcate de melancolie, de dorul unei țări care nu va mai fi nicicând la fel. Poveștile lui Miljenko Jergović, pline de tristețe, dar și de umor, sunt lipsite de lamentații, iar protagoniștii lor își acceptă în cele din urmă soarta și curgerea ineluctabilă a evenimentelor. (Editura)
(fragment)
FURTUL
În grădina noastră creștea un măr ale cărui fructe se vedeau cel mai frumos de la geamul lor. Degeaba Rade și Jela le aduceau fetelor fructe de la piață; niciun măr de pe lume nu era atât de atrăgător pe cât erau ale noastre văzute de la geamul lor. Când părinții plecau la muncă, fetițele săreau gardul și culegeau fructele răscoapte. Eu le alungam, loveam cu noroi sau pietre, îmi apăram domeniul, cu toate că nici acele mere, nici oricare altele nu mi se păreau vreodată deosebit de atrăgătoare. Ca să se răzbune pe mine, fata cea mică i-a spus mamei că am primit nota unu la matematică. Bătrâna a mers la coală, s-a încredințat de adevărul spuselor fetei și zile întregi m-a chinuit cu exerciții la ecuațiile cu două necunoscute. Viața mi-a devenit de nesuportat din cauza acelor x-uri și y-uri, așa că am hotărât să răspund prin toate mijloacele care îmi stăteau la îndemână. Am găsit un adăpost bun și toată ziua am pândit venirea furăcioaselor. Ele, bineînțeles, s-au arătat, eu am sărit din tufiș, am apucat-o pe cea mică de păr și am început să o trag până în casă cu gândul s-o încui în cămară până ce mama avea să se întoarcă de la lucru, și s-o judece ea apoi. Micuța s-a zbătut cu îndârjire și a urlat până când în mâini nu mi-a rămas decât un ghem din părul ei și o bucățică de piele de pe cap. Am fugit în casă, m-am încuiat înăuntru și după un timp l-am auzit pe Rade cum țipă sub fereastră c-o să mă omoare. Același lucru i l-a repetat și mamei, ea i-a întors-o cam în același fel. Timp de ore bune de la un geam la altul s-au aruncat insulte. Ea-și urla că e bandit de Kalinovik, el îi răspundea că e o divorțată împuțită.
În următorii douăzeci de ani, niciunul nu l-a mai salutat pe celălalt, iar surorile n-au mai venit la furat. Au trecut luni de august, de septembrie, merele erau la fel de frumoase, noi am crescut fără a schimba măcar o privire, părinții au îmbătrânit fără să uite insultele. Fetele s-au căsătorit și au plecat în lume, dar tot restul a rămas la fel.
În primele zile de război poliția a scormonit prin tot apartamentul lui Rade și-al lui Jela și a găsit două puști de vânătoare și una automată. Vecinii s-au îngrozit, se vorbea numai despre asta, cum voia și cum ar fi putut Rade să omoare și pe cine. El nu a mai ieșit din casă. Probabil că aștepta să vină să-l ia într-un final. Jela a mers în continuare în centru, după ajutoare umanitare și apă, până într-acea zi în care la zece metri de ea a căzut un proiectil și i-a luat mâna. Atunci, după mult timp, vecinii l-au văzut din nou pe Rade. Cu o sută de ani mai bătrân decât era doar cu o lună în urmă, a ieșit din casă cu o mică oală de supă și cu trei lămâi zbârcite. În fiecare zi mergea la spital cu privirea lipită de asfalt, speriat de moarte ca nu cumva să dea cu ochii de cineva.
În acel august de război merii au dat în pârg mai frumos și mai bine ca niciodată. Așa mere nu se mai văzuseră de la Eden încoace. M-am urcat în vârful mărului, acolo de unde se vedeau foarte bine pozițiile cetnicilor pe Muntele Trebević. Aplecat deasupra hăului, am cules mere cu desfătarea Unchiului Scrooge când mângâie banii în trezorerie. Când am ajuns la mărul care era doar la jumătate de metru de geamul lui, l-am zărit pe Rade în fundul camerei. Am rămas încremenit pe creangă, Rade s-a dat un pas în spate. Nu știu de ce, dar îmi doream să nu plece.
– Ce mai faci, nea Rade?
– Ai grijă, băiete, să nu cazi de sus…
– Ce mai face tușa Jela?
– Ha, se ține de puțina asta viață cu mâna care i-a mai rămas. Doctorii spun c-o să iasă curând din spital.
Am vorbit așa preț de două minute. Cu o mână mă țineam de creangă, iar cu cealaltă țineam punga cu mere. M-a copleșit o stare de rău, mai groaznică decât toate cele pricinuite de aceste bombe, de toate puștile găsite și negăsite. Sus, în coroana mărului, în fața geamului său, tot ceea ce știam despre mine și despre ceilalți și-a pierdut cumva sensul.
– Știi, băiete, când pierzi o mână, multă vreme trăiești cu impresia că încă o mai ai. E ceva psihologic. Îi duc puținul ăsta pe care îl gătesc, dar nu-i pic de viață-n el. Privesc fasolea asta, ciorba asta goală, apoi mă uit la ea și-i spun Jelo!, iar ea nimic. Apoi ea spune Rade!, și eu nimic. Noi suntem, băiete, exact îndeajuns de vii cât să ne vedem unul pe altul și să constatăm că nu mai suntem vii. Doar atât. Privesc, uite, merele ăstea, în ele e atât de multă viață. Asta n-are treabă cu ele, ele nu știu. Mi-e și rușine să le pomenesc…
M-am întins spre fereastră și i-am oferit punga. M-a privit surprins și a clătinat din cap. Mie mi s-a pus un nod în gât și doar buzele am putut să le mai mișc. Am atârnat așa câteva minute; dacă m-ar fi văzut cetnicii, sigur ar fi fost nedumeriți. Rade s-a cutremurat asemenea unui om din care cu adevărat nu a mai rămas nimic. Doar tremurul unei vietăți nefericite. În cele din urmă a întins mâna și iar n-a mai fost în stare să spună ceva.
A doua zi Rade a venit la ușa noastră și, cerându-și scuze de o sută de ori că ne-a deranjat, ne-a dat ceva învelit în hârtie de ziar. A plecat în grabă, așa că n-am reușit să-l întreb nimic. În pachet era un borcănaș cu dulceață de mere.
Jela a ieșit curând din spital. Au trăit în continuare închiși în spatele ferestrelor, iar Rade ieșea numai după ajutoarele umanitare. Odată, pe când stătea la coadă în spatele mamei, i-a optit:
– Mulțumesc.
Ea s-a întors, iar el a repetat chestia cu viața din mere.
În următoarele luni oamenii în uniformă au venit de două ori după el, l-au luat și l-au adus înapoi. Vecinii au tras cu ochiul pe gaura cheii, dar apoi, probabil pentru a-și liniști conștiința, i-au adus aminte de puștile alea. Unii spuneau din nou cum că Rade totuși voia să omoare pe careva, alții au tăcut. Numai și gândul la acel om le provoca durere. Cel mai simplu era să îl urască, dar asta nu le-a prea ieșit.
Nu se știe cine i-a omorât pe Rade și pe Jela. Au plecat în tăcere, transformați în frică. Poate că sunt prost când spun asta, dar pe omul acesta mi-l amintesc doar după dulceața de mere și după faptul că, nici măcar noaptea, nu s-a aplecat să culeagă din mărul nostru.
BROSCUȚA
Războiul a izbucnit în anul când ea a devenit majoră. Abia se obișnuise cu netezimea blândă a străzilor orașului, cu mirosul benzinei, petrolului și plumbului și cu legănatul de la dreapta la stânga și peste pod, înainte ca la semafor să clipească culoarea galben. Cea mai mare parte a vieții o petrecuse în Ravna Romanija la unul, Miloš, care o folosea la cele mai crude și mai murdare treburi. Când am văzut-o pentru prima dată mirosea a gunoi de grajd, ciment și rachiu, și tocmai ce se întorsese de la șantierul unei cafenele splendide în care astăzi, în loc de șoferi de tir, poposesc cetnicii. Cu Miloš am stabilit prețul foarte ușor, pentru că el nu-și dorea decât să scape de ea cât mai repede. Într-un sat în care cea mai slabă mașină era un Golf, să ai o broscuță străveche era mai mare rușinea.
Se întunecase deja când am coborât pe pantele Muntelui Romanija, prin Pale și apoi prin tuneluri. Deasupra unuia dintre ele scria cu litere luminoase: „Trece Tito peste Romanija…“1 Cele trei puncte mă nedumereau de fiecare dată; aveam impresia că ascund ceva necuviincios. Bătrâna mea damă nazistă nu lua în seamă realizările revoluției, în schimb gâfâia zgomotos, într-un ritm calm și regulat, ca o preoteasă budistă.
În fața casei, în punctul cel mai abrupt, i-am găsit un loc de parcare, locul cu cea mai frumoasă priveliște spre dealurile Sarajevoului, presărate cu pietre funerare turcești, albe. Pentru prima oară în viața ei era curată și dichisită, și așa, printre toate Mazdele, Hondele și Toyotele, părea o manechină din epoca futurismului romantic. Vecinul Salko a declarat că părem un cuplu armonios. Eu, căpos și cumva bondoc, ea, dolofană, cu rotunjimi metalice. Ceilalți însă au comentat că mai bine cumpăram ceva mai serios, că asta se va strica peste trei zile.
Am luat pentru ea cel mai ieftin radiocasetofon, dintre acelea pe care nimeni nu le fură, și l-am îndesat cu o muzică în stare să răzbată peste zgomotul motorului ei sau să creeze, împreună cu el, o coloană sonoră aparte. Melancolia geroasă a lui Cave pulsa în tact cu mașina nazistă perfectă, undeva în drum spre Kakanj, demonstrând că mai importantă decât toate ideile înțelepte, ideologiile de la care te dor dinții și istoriografiile învolburate este imaginea armonioasă a lumii, peisajul care rămâne în urma oricărei revoluții sau apocalipse. După ce Mariei Antoaneta i s-a retezat capul, oamenii au învățat ce înseamnă barocul, după ce Lenin i-a împușcat pe Romanovi, a alunecat căruciorul pe treptele de piatră din Odessa2, iar după ce Hitler a încetat să mai fie Hitler, eu mi-am găsit ritmul în cei patru timpi și o mie trei sute de centimetri cubi.
Câteodată i se înfunda furtunul de benzină și atunci se oprea brusc, odată i s-a rupt cablul de ambreiaj, dar niciodată nu a avut vreo pană mai serioasă. Înghițea cantități imense de combustibil și se murdărea ușor, dar astea sunt fleacuri. Mai ales atunci când conduci din plăcere pură și când imaginația îți este încă un sfetnic intim. Mașina nu îmi servea ca să fug undeva și nici ca să ajung într-un loc anume.
Pe 2 mai s-au cutremurat cerul și pământul. A început pe la amiază. Am ajuns într-o pivniță, după ce am băut ultima mea Coca-Cola antebelică, iar înainte de asta dădusem o tură prin oraș cu broscuța și o lăsasem în parcare. Exploziile nu au încetat nici când s-a lăsat noaptea. Stăteam în văgăuna aia și discutam, noi cei care ne întâlniserăm pentru prima dată în viață. S-au găsit acolo o mulțime de trecători, femei care se întorceau de la piață, copii pe role. În întunericul acela bubuiturile păreau și mai înfiorătoare și credeam că în urma lor nu va mai rămâne nimic. Tot timpul mi se învârtea prin cap întrebarea ce va dispărea mai repede – casa mea sau broscuța mea? Îmi doream, desigur, ca amândouă să scape, însă exploziile mă forțau, implacabil, să mă hotărăsc. După ce am stat pe gânduri toată noaptea, am optat pentru casă. Broscuța mi-o închipuiam deja ca pe un schelet întunecat din metal, crezând că, imaginându-mi-o așa, voi salva prin urmare casa.
Bubuiturile au încetat când deja se crăpase de ziuă. Lumina soarelui ne tăia la ochi, sub picioare ne scârțâia sticla, orașul era pustiu și sfărâmat. Semafoarele nu mai funcționau. Am mers până la parcare și în grămada de mașini arse și ciuruite mi-am găsit broscuța acoperită de moloz, cu o singură gaură mică de șrapnel. Am dus-o acasă, am deschis poarta și am parcat-o în curte. Ei bine, acum a început războiul pe bune și s-a terminat cu condusul.
Am crezut că fusese un miracol faptul că și casa, și mașina îmi rămăseseră întregi în urma acelei zile nebune și a unei nopți și mai cumplite. Însă cu trecerea timpului am înțeles că de fapt nimic nu era salvat, pur și simplu încă nu venise momentul despărțirii. Despărțirea trebuia să vină încet, astfel încât s-o simt cu fiecare celulă, până să-mi dau seama că în acest oraș, în afară de oamenii omorâți și ciopârțiți, de clădirile distruse și copilăria mea uitată, nu-mi mai aparține nimic, poate doar un sac de carne vie care se hrănește cu dorul după unele lucruri mici și ușor de uitat, în timp ce în fața lucrurilor mari și importante din viață el dârdâie asemenea unui motor care tocmai stă să se oprească.
___________________________________________________
1 Un cântec de marș al partizanilor iugoslavi (1941-1945).
2 Aluzie la filmul lui Serghei Eisenstein, Crucișătorul Potemkin (1925
Traducere de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić