„Cartea Neagră a Comunismului” – monumentala lucrare coordonată de Stéphane Courtois – are, începând cu toamna anului trecut, o nouă ediție în limba română (adăugită și revizuită științific de Armand Goșu și Dorin Dobrincu). „România literară“ va publica de-a lungul acestui an o suită de comentarii critice, inclusiv un amplu interviu cu coordonatorul volumului, pentru a păstra în atenția publică o carte de referință pentru lumea noastră de astăzi. (Redacția)
Prima ediție a Cărții negre a comunismului a fost lansată la Târgul Internațional de Carte București, la 4 iunie 1998, cu participarea Anei Blandiana, a lui Romulus Rusan și a lui Gabriel Liiceanu. A fost un moment important pentru sistemul editorial de la noi, deoarece traducerea apărea imediat după ediția franceză, chiar și înaintea versiunii în limba engleză – The Black Book of Communism: Crimes, Terror, Repression – tălmăcită în 1999 de Jonathan Murphy și Mark Kramer pentru Harvard University Press (cu prefața reputatului istoric Martin Malia). Deși Cartea neagră a comunismului… a fost tipărită în colaborare de două case editoriale de prestigiu (Humanitas și Fundația Academia Civică), lucrarea nu s-a bucurat totuși de impactul pe care l-ar fi meritat: receptarea potrivită a părut că este pusă în umbră de controversele din jurul Addendei românești. Nu minimalizez totuși însemnătatea primei ediții în română: volumul a pătruns nu doar în mediile culturale înalte, ci a ajuns să fie cunoscută și printre studenți și chiar elevi datorită profesorilor de istorie, de științe politice și nu numai.
Comentând această ediție a doua – inițiativă lăudabilă a Editurii Spandugino –mă voi concentra doar asupra a două aspecte prezente în paginile volumului, probabil cea mai importantă panoramă a istoriei comunismului mondial: modul de raportare a inte lec tualilor față de tentația tota litară/autoritară și pozițio narea regimurilor de tip sovietic în relație cu lumea cultural-artistică. Temele acestea sunt cumva actuale, mai ales prin prisma ascensiunii din zilele noastre a populismului etnocentric, a iliberalismului și a „suve ra nismului“, o creștere electorală și politică nocivă care a beneficiat, din păcate, și de o validare din zona intelectuală, chiar dacă minoritară.
Intelectualii apar în sinteza de istorie a comunismului, datorată lui Nicolas Werth, JeanLouis Margolin, Stéphane Courtois și celorlalți autori, în diverse ipostaze: ca parte a opera țiunilor de contrapropagandă (p. 29); victime ale campaniilor de denigrare și chiar de exila re/expulzare; actori principali ai disidenței sovietice (scriitorii Andrei Siniavski și Iuri Daniel, de exemplu) sau ca nemulțumiți care părăsesc țara Revoluției bolșevice pentru a se întoarce și a preamări regimul (cazul celebru al scriitorului Maxim Gorki). Primul Gorki este un revoltat autentic care protestează contra modului în care intelectualii au fost maltratați după arestările operate în rândurile savanților. El ia adresat la 6 septembrie 1919 o scrisoare plină de năduf lui Vladimir Ilici Lenin în care preciza că: „Bogăția unei țări, puterea unui popor se măsoară după cantitatea și calitatea potențialului său intelectual. Revoluția nu are sens decât dacă favorizează creșterea și dezvoltarea acestui potențial. Oamenii de știință trebuie tratați cu maximum de respect și de grijă. Dar noi, salvându-ne pielea, tăiem capul poporului, ne distrugem propriul creier.“ (p. 833). Lenin i-a răspuns la modul brutal, o replică în contrast flagrant cu luciditatea scrisorii lui Gorki. Disprețul profund cu care Lenin a tratat spiritele eminente a fost exacerbat sub Stalin, însă dictatorul sovietic de după 1924 a condus și o adevărată ofensivă de curtare a lui Gorki, cu lingușiri și onorarii care în cele din urmă l-au convins pe autorul Azilului de noapte să se întoarcă în URSS și să se integreze perfect în sistemul politic sovietic. Atunci când remunerația unui doctor era de câteva sute de ruble lunar, guvernanții de la Kremlin alocau sute de mii de ruble pentru Gorki și familia lui. Nu avem probabil un caz similar în spațiul comunist românesc, deși ne amintim totuși de pedepsirea și exilul intern al lui Tudor Arghezi sub prima guvernare Gheorghiu-Dej („pe Arghezi, care nici acum nu s-a schimbat, l-am desființat“ – nota Leonte Răutu, în 1949), dar și de revenirea marelui poet în spațiul cultural autohton la mijlocul anilor 1950, însoțită de elogii adresate conducerii comuniste și răsplătită cu onorarii importante.
Brutalitatea lui Lenin nu a rămas doar una specifică retoricii epistolare. La 20 mai 1922, liderul bolșevic îi scria lui Feliks Dzerjinski, temutul șef al poliției secrete, CEKA, despre un vast plan de „expulzare în străinătate a scriitorilor și profesorilor care ajută contrarevoluția“ (p. 153). Una dintre dispozițiile represive ale noului Cod Penal sovietic a fost exilarea pe viață, cu interdicția de revenire în URSS, sub amenințarea execuției imediate. Această prevedere a fost chiar pusă în practică începând din toamna anului 1922. În urma unei ample operațiuni de identificare, au fost trecuți pe lista neagră aproximativ două sute de intelectuali de renume, bănuiți că s-ar opune sistemului politic sovietic. Un prim grup de 160 de reputați savanți, filosofi, scriitori, istorici, profesori universitari, arestați la 16 și 17 august 1922, a fost expulzat cu vaporul la puțin timp, în luna septembrie a aceluiași an (printre aceștia și nume cu rezonanță internațională: Nikolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Semion Frank, Nikolai Losski, Lev Karsavin ș.a.) (p. 154). Dacă intelectualii sus-amintiți se angajau în scris să nu se întoarcă, conștientizând că, în caz contrar, vor fi uciși, Maxim Gorki s-a repatriat și, cum am anticipat, a proslăvit regimul stalinist (cu al său partid unic totalitar și cu o poliție secretă responsabilă deja de edificarea unui sistem concentraționar): „În cadrul acestor operațiuni de contrapropagandă – notează autorii Cărții negre a comunismului… – intelectualii sau prostituat literalmente. În 1928, Gorki a acceptat să facă o «excursie» în Insulele Solovki pentru a vizita lagărul de concentrare experimental, care apoi, prin «metastaze» (Soljenițîn), a dat naștere sistemului Gulag. El s-a întors de acolo cu o carte glorificând Solovki și guvernul sovietic. Un scriitor francez care a obținut Premiul Goncourt în 1916, Henri Barbusse, nu a ezitat, primind bani, să tămâieze regimul stalinist, publicând în 1928 o carte despre «minunata Georgie» – unde, chiar în 1921, Stalin și acolitul său, [Sergo] Ordjonikidze, se dedaseră unui adevărat carnagiu și unde [Lavrenti] Beria, șeful NKVD, se remarcase prin machia velismul și sadismul său – și, în 1935, prima biografie oficială a lui Stalin“. (p. 29). Numele lui Barbusse se leagă și de istoria intelectuală interbelică autohtonă, prin prisma imprecațiilor pe care le-a rostit contra „trădătorului“ Panait Istrati, aspect care se regăsește și în două reconstituiri biografice recente datorate lui Andrei Crăciun (Panait Istrati. O biografie politică) și Stelian Tănase (Viața lui Panait Istrati).
Ni se înfățișează astăzi „obsesia ucraineană“ a lui Vladimir Putin, care a culminat cu invadarea țării vecine, mai întâi în 2014 și apoi în 2022. Tot astfel putem vorbi, în termenii lui Andrei Saharov, de „ucrainofobia lui Stalin“ (p. 201). Asaltul contra țărănimii ucrainene, prima victimă a foametei din 1932-1933 (ceea ce astăzi numim și recu noaștem ca Holodomor), a fost precedat, încă din 1929, de mai multe ofensive împotriva intelectualității din Ucraina, acuzată în principal de „deviere naționalistă“. Un alt val al repre siunii a avut loc în 1933: cărturarii (din Kiev și nu numai) asociați cu „naționalismul burghez“, câteva mii, au fost întemnițați pentru „vina“ de a fi transformat diverse instituții (Academia Ucraineană de Științe, Institutul Șevcenko, Institutul Ucrainean de Mar xismLeninism, Comisariatul Poporului pentru Învățământ ș.a.) în bastioane ale „națio nalismului“ și „contrarevoluției“ (p. 239). După cum sugerează și volumul, intelectualii nu au fost doar victime, ci au fost și catalizatori ai disidenței începând din anii 1960, în URSS și în Europa centrală. Prin urmare, contribuția lor la căderea regimurilor comuniste din Europa, mai ales la delegitimarea guvernanților, nu poate fi în vreun fel neglijată.
Trebuie să remarcăm în final dimensiunea vizuală cu totul specială prezentă în carte datorită Anexei fotografice privind represiunea și rezistența din România comunistă, realizată de Dorin Dobrincu, unul dintre responsabilii volumului. Celălalt îngrijitor al acestei ediții românești (Armand Goșu) a caracterizat foarte bine acest impresionant op care sintetizează parcursul comunismului mondial din secolul XX – Cartea neagră a comunismului este un adevărat manual care, deși scris și publicat la finele anilor 1990, rămâne valabil și astăzi din punct de vedere istoriografic.