Daruri de duminică
1.
Când încep să urce aproape
norii parcă hrănesc viermi de mătase.
Aș vrea să le strig unde vă duceți
plăcerea de a vă juca
pe cer cu mine ca și cei 24 de pe teren
cu mingea pe cap
din care aerul curge rarefiat.
Unde vreți să ajungeți
când se rotește cercul bolnav
al planetelor
să își caute centrul
și nu îl găsește? Socotiți
chiar și o clipă că încă puteți
să ne țineți
între dinți cariați?
Dacă mai aveți un dram de credință
cum ne puteți însoți
când fiecare ne sprijinim singuri
printre coloane de umbre?
2.
Darurile de duminică sunt mai altfel
decât foșnetul plopilor rămas
seara-n urechi.
Par copiii năzdrăvani
ce se lăfăie în hamac și urmăreșc
spirala unui melc
ieșit la plimbare după ploaia de vară.
Tu nu știi în ce direcție se duce. Și nici
dacă în darul primit e miere sau otravă.
Este al tău și când pare al altuia.
Te cauți în el
tot mai absent
sub timpul ce cade ca o piatră incizată
peste oasele fragile ale săptămânii.
3.
La ce te gândești
când îți vezi imaginea reflectată
în închipuire? Pari liniștit
ca un pisoi cu burta la soare.
Știi bine
seara coboară oricum mai înainte
de vreme
dintr-un calendar în care ești tot mai
mult
redat propriilor vise și cugeți
vorba unuia
care a făcut asta o viață
și a constatat cu uimirea rămasă furcă
între ochi
că din trecut
încă vin semnale în viitor
dar nu mai au consistență
pentru tine cel care crezi că timpul prezent
e cel agățat de grindă ca un liliac
într-o peșteră
și îți vorbește cu glas prefăcut
chiar și când dovezile stau întinse
ca plasele
să prindă imaginea rarefiată care ai rămas.
4.
A fost destul până aici
îți șoptești ca pe o rugăciune
spusă de prea multe ori.
Mai departe nu se mai pot trece
mări și țări piscuri abisuri
dragi ochilor și picioarelor. Alții știu acum
să urce
să zboare chiar și dincolo
ca într-un vis în care totul e cu putință.
Acestea și multe alte bucurii mărunte
stingherite ca și găinile
duse în cuști la vânzare de precupețe
rotunde
mai au oare un sens?
Mai simți cum zvâcnește
e încă pulsul
convins că e bine să crezi ce e fără rost?
5.
Se spune că aici se termină tot ce are
un început.
Că nu puteți sta pe malul râului ca o salcie
fără să vă mișcați odată cu apa.
Că sunteți un fel de prelungire a ei
și a malului
zbor al unei solii înaripate
ce încă lasă semne din trecut
pentru cei care mai știu să citească.
Și care vă dau voie să vă lăsați purtați
cine știe de ce
cu lașitatea convinsă că nu se poate
face altceva
decât să se alunece
pe râul celest
ce se grăbește către ieșire.