Confruntarea cu adevărurile dure ale vieții este un moment esențial al oricărei terapeutici. De obicei preferăm să le ascundem, să le uităm, să nu le numim, după principiul „nu există decât ceea ce-mi reține atenția“. O propoziție de acest tip, mai exact „despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să se tacă“ – așezată de Wittgenstein în Tractatus-ul său l-a transformat pe gânditorul austriac într-un stindard al filosofiei analitice, furibund îndreptată împotriva discursului cu miză existențială. În filosofia europeană, secolul XIX și începutul secolului XX au stat sub semnul unei încercări de răsturnare a reflexivității logico-metafizice, al cărei model era Știința, ba încă o știință a absolutului, și deopotrivă sub semnul încercării de înlocuire a primeia cu o reflexivitate afectiv-metafizică – unde marilor teme li se adăugau altele noi, constant ignorate înainte (suferința, moartea, nedreptatea, răul sufletesc, anxietatea, disperarea, melancolia, relația cu celălalt, sensul vieții ș.a.m.d.). Marile teme clasice – spațiul, timpul, cauzalitatea – au început să fie așezate în lumina relevanței lor pentru umanitatea noastră și nu ca realități de sine stătătoare, statuate în puritatea conceptului lor chiar și atunci când au fost transcendentalizate de către Immanuel Kant. Vorbim deci de secolul unui Arthur Schopenhauer, Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, iar la capătul lui și la începutul secolului următor – decurgând parcă din această revoluție – de nașterea psihanalizei, a psihoterapiei de toate genurile, a intuiționismului, a existențialismului, a ontologiei existențiale. Conservatorii, adepții filosofiei vechi n-au întârziat să strige: iraționalism!, ilogism!, trăirism!, iar pentru a se delimita cu totul de noua filosofie au exclus metafizica din preocupările lor, rămânând să se exerseze exclusiv în domeniul rigorii logice, al propozițiilor „cu sens“ ori cu acoperire empirică, al unei aride analize a limbajului. Wittgenstein a devenit – cu prețul unei răstălmăciri a intenției sale – portdrapelul acestei contrarevoluții!
Despre ce este vorba, de fapt, la un nivel mult mai profund, dincolo de aceste conjuncturi istorice? E vorba despre arhetipala confruntare dintre individualism și colectivism – care străbate istoria omenirii și se manifestă în cele mai neașteptate chipuri. Îndeobște se consideră că Europa occidentală stă, de la un moment încoace, sub semnul individualismului, ba chiar al personalismului (să ne gândim la valoarea ontologică a conceptului creștin de Persoană), diferențiindu-se astfel atât de o perioadă tribală, colectivă, a preistoriei sale cât și de alte civilizații caracterizate de gregarism, de suprimarea diferenței, de anihilarea originalității. Europeanul consideră că libertatea este o valoare fundamentală a existenței sale tocmai pentru că îi permite să-și manifeste punctul de vedere personal, să propună o nouă viziune, să trăiască – cel puțin la nivel ideatic și afectiv – în propria lui lume. Personalizarea este cuvântul cheie al acestei trăsături a civilizației europene – individul vrea să personalizeze totul – casa lui, vestimentația sa, lumea în care trăiește și prin aceasta a făcut saltul de la o societate tribal-despotică, colectivă, omogenă la una liberal-democratică, individualistă, eterogenă. Trebuie adăugat însă imediat că emanciparea omului european s-a produs doar în privința unei jumătăți a conștiinței sale, mai precis a aceleia specializate în perceperea părții luminoase, diurne a lumii și a existenței. Individul european s-a dovedit extrem de creativ și inovativ în concepțiile sale privitoare la viață, noroc, prosperitate, menținerea sănătății, nemurire, Dumnezeu, explorarea spațiului înconjurător, exploatarea resurselor. În schimb, cealaltă jumătate a conștiinței sale – cea care vizează partea nocturnă, întunecată a lumii și a existenței – a rămas fie complet afonă, fie – ceea ce e de fapt același lucru – captivă reprezentărilor colective, social-acceptate, imaginilor – religioase sau „științifice“ – impuse de trib. Să fie anestezierea acestei jumătăți a conștiinței prețul plătit pentru ascuțirea celeilalte? Datorăm sacrificării nopții luminozitatea debordantă a zilei noastre? Fapt este că despre toate aceste teme (moarte, suferință, zădărnicie, angoasă) – individul european mai mult nu a vorbit, a preferat să păstreze tăcerea sau să rostească vechile platitudini consacrate de limba oficială a tribului din care face parte. În vocabularul psiho-terapeutic – acest refuz de a exprima în mod personal anumite conținuturi, această refulare a unor traume fundamentale – precum trauma nașterii sau trauma morții, această îngropare a lor în adâncurile inconștientului crește presiunea intrapsihică ducând la conflict și la simptom. Așadar, „individul“ european a trebuit, până în secolul XIX și XX, să rămână doar pe jumătate „născut“, aflându-se într-o imposibilitate funciară de a-și dobândi maturitatea. Nu întâmplător „istoria nebuniei“ în Europa este atât de bogat ilustrată!
Or, ceea ce fac gânditori precum cei amintiți sau, mai aproape de noi, Emil Cioran este înființarea unei arte a rostirii indicibilului, ascunsului, refulatului. Absurditatea și contingența faptului de a fi, fatalitatea morții, lipsa de legătură dintre ideile pe care ni le facem și realitățile sau aparențele vieții și ale lumii, trecerea iremediabilă a timpului, cu ruinările subsecvente, experiența neantului, problema credinței în Dumnezeu își găsesc, prin ei, un vocabular specific, o terminologie proprie, o logică, un mod de a le articula. Prin asemenea gânditori cealaltă jumătate a conștiinței noastre (cea care vizează nocturnul existenței) reușește să treacă de la limbajul nearticulat la limbajul articulat. Un gânditor precum Emil Cioran ne învață că există un limbaj articulat și cu privire la acele lucruri despre care toți ceilalți ne spun că ar trebui să tăcem sau să folosim interjecțiile, onomatopeele, ah-urile și oh-urile, oftaturile! Până la ei, un om obișnuit abia dacă ajungea să formuleze, până la sfârșitul vieții, unul sau câteva din teribilele adevăruri ascunse, iar atunci o făcea în cel mai banal, impersonal, social și deci inofensiv mod, de obicei în ceasul morții, ca ultime cuvinte: singurele articulări ale cuvântului-interzis se produceau in articulo mortis. Cu ce enormă dezamăgire trebuie să fi „adormit“ pentru ultima oară cei care, complet neexersați, nu-și puteau exprima cea mai intensă trăire – ultima!, cel mai cumplit – și complet! – adevăr decât prin niște cuvinte oarecare! Să ne gândim că nu am avea decât două sau trei propoziții ca să exprimăm cele mai tragice, cele mai acute adevăruri la care am ajuns în urma unor experiențe fundamentale sau, mai ales, în urma experienței întregii noastre vieți. Am fi cuprinși de o enormă frustrare, asemănătoare aceleia din coșmarurile cele mai înspăimântătoare când simțim că nu ne putem striga groaza, că țipătul ni se oprește în gât, că suntem loviți, brusc, de o muțenie absolută. Ei bine, Cioran – găsind formularea originală, specifică, nebanală, personală a acestor experiențe – de altminteri universale – ale ființei umane reușește, în primul rând, să ne facă să depășim această frustrare de ordin lingvistic-metafizic, ne face să dobândim limbajul suferinței, să dobândim puterea de a exprima, fiecare din noi, îngrozitorul – pe care de obicei îl ascundem, refulăm, iar atunci când îl conștientizăm nu reușim să-l exprimăm. De altfel, putem vorbi cu adevărat de conștientizare în absența capacității de exprimare, de rostire a conținutului psihic? Mă îndoiesc! Dacă spunem, de pildă, în fața trecerii timpului – „toate sunt praf și pulbere“ – avem acces la un nivel redus de conștientizare, minimal și într-un fel blocant, limitativ, căci acest tip de adevăr nu duce mai departe, te închide, nu-ți mai permite nicio mișcare, îți dă șah-mat. Dimpotrivă, a spune că „viața e putregai vopsit“ și că „scârbit de nestatornicia nativă a lucrurilor, te refugiezi în adăpostul slovei“ (Cioran, Carnetul unui afurisit) înseamnă să explicitezi implacabilul, să nuanțezi inexorabilul, să evoluezi în registrul fatalității, să descoperi, într-o fundătură, o lume, să vezi într-o aporie reflexul negativ al Ideii, umbra ei, și să-i simți, ca pe ceva cu adevărat existent, absența!
Cioran ne învață cum să învățăm să vorbim în limba suferinței, cum să ne individuăm într-un domeniu despre care se spune că „toți suntem la fel“. S-au tot repetat – până la greață – câteva sintagme, câteva platitudini destinate aplatizării oricărei tentative de „personalizare“, de „individuare“: „democrația morții“, „moartea șterge orice diferență între indivizi“, „moartea ne plasează într-un universal neutru, amorf, indiferent“. Or, Cioran, îndrăznește să susțină contrariul – relația noastră cu moartea este profund personală, individualizantă, personalizatoare, dacă găsim resursele să ne confruntăm pe cont propriu cu ea, să o transformăm din ceva general, generic și impersonal, într-un fapt singular. Fiecare este dator – schimbând sensul expresiei românești – să „moară pe limba lui“. La fel, toate celelalte teme – considerate negative – sunt scoase din indiferența lor de către Cioran care, prin exemplul său personal, suscită în noi aceeași capacitate de exprimare. Citindu-l pe Cioran învățăm – așa cum învață copiii mici prin repetarea și imitarea vorbelor auzite de la cei mai mari – să deprindem limbajul suferinței, al fricilor, al tristeților și dezamăgirilor. Cioran are acest curaj extraordinar de a desțeleni domeniul umbrelor, al nopții, de a desprinde nuanțele negrului, de a categoriza neființa, de a distinge între speciile de neant. Ceea ce face Aristotel în privința „ființei“, Cioran face cu neființa, căci introduce distincții, categorii la care nimeni nu s-ar fi gândit că există, alcătuiește, altfel spus, un anumit vocabular, un limbaj propriu și deci o gramatică, dar și legi de raționare, de inferare în acest domeniu al negativului. Nu întâmplător una dintre cărțile lui are titlul Silogismele amărăciunii. De aceea efectul lecturii lui Cioran este atât de reconfortant și benefic: ne învață să vorbim o limbă până de curând complet străină, ne învață să rostim trauma nașterii și morții noastre, să exprimăm lucrurile – mai mult sau mai puțin explicit – interzise și astfel ne eliberează de sub puterea nefastei, anxiogenei, strivitoarei – căci uniformizatoare! – tensiuni a Indicibilului.