Orașul e departe. Norii s-au risipit. Se adunaseră, negri, căzuseră câteva picături, apoi vântul îi împinsese spre vest. Coroanele copacilor aprinse de lună. Jocurile de lumini, în contrapartidă cu jocurile de umbre ziua, pe terasa betonată. Sunetele nopții uriașe și primordiale, țârâitul insectelor, foșnetele pisicilor care se furișează printre tufele de trandafir, un murmur nedeslușit. O noapte în care somnul îți tot dă târcoale, dar nu te cuprinde niciodată cu totul, te lasă pe jumătate treaz, să te gândești la viața ta, care nu-i doar ce-ai trăit, ci și ce n-ai trăit. Ești în casa în care ai copilărit și într-o astfel de casă cu greu mai poți să dormi, mai degrabă în timpul zilei, într-o după-amiază caniculară, când somnul devine contondent, te lovește în frunte ca un asomator și te lasă un ceas sau două trântit pe spate, cu gura întredeschisă, cu tâmplele calde, ca pe podeaua unui ring.
Totul aici îți este cunoscut, dar tocmai familiaritate asta, după ani, îți pare stranie, divinitățile rustice de pe cahlele sobei, care-ți amintesc de caprele sacrificate la sfârșitul culesului viei, rozele aurii de pe cuvertură, dungile de quagga ale traverselor, menourile ușilor cu două canaturi, cărțile vechi din bibliotecă, icoanele tot mai șterse, vitrina cu mărunte obiecte uzuale expuse ca niște trofee, masa mare din salon, cu resturile unei cine frugale, brânză, ceapă, pâine neagră, o sticlă de vin dezgropată de gurban, te întrebi dacă suntem o momâie de carne care deservește un creier sau care deserveșete un stomac, asta te întrebi privind aceeași masă pe care se așezau cândva bucatele somptuoase ale festinurile și pe care, când venea vremea, erau culcați morții înainte să fie duși la groapă, apoi îți întorci capul spre ferestrele mari, dincolo de care se desfășoară fojgăiala fără astâmpăr a miriadelor de mirabile vietăți – noaptea e mai plină de viață decât ziua.
Toate sunt îngrămădite aici, în orice caz tot ce n-au luat comuniștii, nu pentru că nu și-ar fi dorit, ci pentru că ai tăi le ascunseseră în lanul de porumb. Oricine ar crede că o uliță dintr-un sat pierdut printre dealurile acoperite de vii n-are istorie, dar tu știi prea bine că nu-i așa. În țărâna asta s-au găsit unelte din fildeș de mamut, pe colinele astea voievozi s-au bătut cu otomani și cu mongoli, satul ăsta e atestat înaintea tuturor orașelor ținutului, casa asta, cea mai frumoasă din întreaga vale, a fost rechiziționată de nemți, apoi de ruși, aici s-au ținut baluri deșănțate, aici a tras Antonescu, aici erau cazați activiștii și cadrele în trecere, aici a stat Ceaușescu. Totul are o poveste, locul ăsta mai mult decât oricare, doar că uneori nu mai e nimeni s-o spună.
E o noapte în care, emoționat, te reîntâlnești, cauți să te justifici în fața ta, îți faci promisiuni în care chiar crezi, îți propui să pornești într-o mare aventură, doar tu cu tine, printr-o junglă de nepătruns, prin savane uscate, prin fiorduri albastre, pe un vârf de munte, în largul mării colcăind de chiți și leviatani, în vreo metropolă unde se fac și se desfac destinele lumii, în cosmos, printre pietre plutitoare și globuri de gaz lactescent, să mergeți să vă împliniți un vis vechi, doar să vă hotărâți care. Nimic nu e mai trist decât o amintire fericită. Au fost multe momente fericite aici, s-a adunat multă tristețe de atunci.
E o insulă noaptea asta, e una cu locul, e o bucată de materie strânsă de timp, ieșită din imensitatea oceanului primordial, din imensitatea cerului în care încă nu se construiseră citadelele zeilor. Și casa e imensă – întotdeauna ți s-a părut imensă, noaptea, când ești singur, întotdeauna te-ai temut c-o să te rătăcești prin ea, ca un copil pierdut de părinți într-un magazin universal sau într-un oraș străin. Te miști de-a lungul pereților reci și netezi – știi că pe dinafară zidul e cald și granulos –, vezi pachetul de Pall Mall Gold, simți un impuls să ieși, să-ți astâmperi gândurile cu otrăvuri rafinate, dar nu-ți vine să-ți părăsești sanctuarul, cu atât mai puțin într-o noapte ca asta, când nu știi peste ce duhuri dai pe afară, mai bine rămâi înăuntru, îți amintești de prima țigară pe care-ai fumat-o, cumva îți amintești, îți dai seama acum câtă revoltă, rebeliune, frondă se ascunde în acea dintâi țigară care te-a făcut să te îneci.
Într-un colț, între recamier și perete, descoperi un păianjen de casă, firele plasei nu se văd, creatura pare că levitează, cu picioarele lungi întinse, așteaptă răbdătoare, ai fi vrut să ai și tu așa răbdare, dar tu ai fost mereu un zvăpăiat, un nebun, un împușcă-n-lună. Poate cel mai înfricoșător lucru la un păianjen e muțenia lui, te gândești. Dacă ar fi țârâit ca o cicadă sau dacă ar fi bâzâit ca o muscă, ar fi fost mai puțin sinistru, pe când așa nu știi niciodată la ce să te aștepți, e ceva parșiv și răuvoitor în tăcerea asta. Simți că în juru-i și-n juru-ți sunt multe alte făpturi, prea stranii pentru a fi percepute de aparatul nostru senzorial. Nu-i doar o casă vie asta, ci chiar o casă umanizată, are calități și defecte, toane și tabieturi, așa cum oamenii spun uneori despre o barcă sau despre mașină, o mașină ca aceea care ruginește în garajul înjghebat în curtea din spate, prima ta mașină, care n-a mai ajuns acolo unde trebuia să te ducă și pe care visezi s-o repari cândva, să te plimbi cu ea într-o duminică anostă cum n-ai mai avut de ani mulți.
Ai făcut primii pași în casa asta, uite, chiar acolo era pătuțul tău, din care te-ai rostogolit temerar și pe acel covor caucazian, vechi de-un secol, te-ai ridicat tremurând ca varga, ai privit spre ușa întredeschisă, spre tufele de trandafir zgâlțâite de vânt și, atras de mișcare, de culoare, de parfum, ai simțit că acolo vrei să ajungi. Multe ai făcut pentru prima oară aici. Ultimele lucruri pe care le uiți sunt primele pe care le-ai învățat, căci ele-s cocoloașele întărite în pasta ta cerebrală. Și pe atunci lumea era imensă, încă nu te strângea, erau atâtea locuri pe care voiai să le vezi cu ochii tăi, atâtea lucruri de trăit, o pită imensă din care abia ciuguliseși câteva firimituri, erau atâția oameni pe care trebuia să-i întâlnești, să le schimbi viețile și să-i lași s-o schimbe pe a ta.
Ți se păruse mereu că totul începuse în valea aceea, că băltoaca năpădită de lintiță și plină de broaște care rămânea vara după ce gârla seca era supa primordială în care se formaseră primele procariote. Acolo aveai o bucată de pământ, acoperită cu butuci bătrâni, și simplul gând că dețineai o fărâmă din lumea asta ți se părea ireal, ca ceva ce n-ar fi trebuit să existe. Dar astea erau regulile lumii. În orice caz, acolo începuse totul și avea sens ca totul să se încheie acolo, în acea Vale a lui Iosafat.
– Nu dormi? auzi o voce, iar întrebarea nu te mai enervează, ca altădată, căci simți în ea doar grijă și iubire.
Dar nu e nimeni acolo, ești doar tu și duhurile au chef de vorbă, vor să știe ce-i cu tine, ce te ține treaz la ora asta, ce se petrece prin lume de ți-a alungat somnul, iar tu nu vrei să le spui, ce rost are să le faci griji, măcar unde sunt să fie liniștite. Așa că le zici că ești bine, poate ai mâncat prea mult, deși văd și ele resturile cinei, poate-i din cauza lunii pline sau a unui vis ciudat, cum ți se întâmplă să mai ai și în care ai fost uitat pe un scăunel în grădinița de pe Strada Mare și se lasă noaptea în imensa clădire plină de busturi vorbitoare, tablouri care îmbătrânesc și jucării de plastic chinezesc care încep să meargă, să se rostogolească, să cânte, sau vrei să te scalzi în gârlă, dar găsești apa neagră ca smoala, o apă carnivoră și nesătulă, ca aceea din Octopon, sau alergi cât te țin picioarele și plămânii pe străduțe labirintice, fugărit de o haită de câini cu blană zburlită și păcurie, cu ochi de tăciune și trei rânduri de colți. Și duhurile se înfioară, căci știu și ele astfel de vise, și le amintesc de pe vremea când puteau visa.
E târziu când auzi copitele unui cal galopând pe șosea și te întrebi cine și încotro ar fi putut goni călare, în toiul nopții, în secolul ăsta. Toți au plecat deja, deși tancurile n-au ajuns încă în oraș. Iar orașul e departe.