Kati se uită la maldărul de rufe așezat în colțul camerei și oftează. E frântă de spate. Toată ziua a rânit prin casă, s-o scoată la lumină. Nu că ar fi fost murdărie, că a făcut curățenie și ieri și alaltăieri și acum trei zile și acum o săptămână. Numai că ei așa-i place, să țină casa pahar. Nu ca broasca aia râioasă, umflata de soacră-sa, la care toată casa pute a găinaț, vin oțetit și transpirație. Vorbă să fie că e soacră-sa, că nici măcar nu e mama tontului de Neluțu. E a doua soție a lui moș Cocoș care a luat-o pe când era încă frumușică și firavă, că nici cât o oaie nu cântărea și acu s-a bașoldit, de ți-e mai mare scârba când o vezi cum traversează strada cu mersul ăla legănat de rață. Kati o urmărește din spatele perdelei și când vede matahala, ieșind pe poarta magherniței de peste drum, o trec pe rând și frisoanele, și nădușelile. Că e grasă cât o vacă înainte să fete, mai treacă meargă, dar când o țintuiește cu căutătura aia tâmpă și veșnic nemulțumită, tânăra nevastă simte cum se cutremură de silă și cum îi vine să-și ia câmpii.
Când a venit cu Neluțu la București, prima dată, a zis că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior. Ce-i drept, nu era tocmai o lumină, cu privirea aia blajină și nătângă, cu vorbirea greoaie și inteligența lui submediocră. Dar era frumușel și era băiat bun. Și apoi, locuia în capitală. Era ceva! Ajungea ea, din capătul lumii, din fundătura Șașvereșului, de unde fugise, mai întâi cu Zsolt la Târgu Mureș, apoi de capul ei la Constanța, ajungea ea taman în inima țării, în marele oraș, acolo unde viața palpita, acolo unde poate, cine știe, ar fi reușit să facă măcar o postliceală, chiar dacă nu știa cum se va întâmpla asta, dar era totuși capitala, ajungea ea la București? Ajungea. Și inima i s-a aprins din nou de speranță.
Neluțu a dus-o la maică-sa și la taică-său, care stăteau într-o magherniță cu frate-său mai mic și umflat cu pompa, așa ca mă-sa asta care nu era și mama lui Neluțu. Cealaltă murise, pe când băiatul de-abia ieșea din adolescență, iar moș Cocoș, căruia toată lumea îi zicea moș de când era încă tânăr, pentru că era sfătos, mătăhălos și gârbovit încă de mic, o luase pe coana Mimi, fată de negustor care scăpătase odată cu venirea comunismului, dar se chema că e totuși de familie bună pentru mahalaua Rahovei, unde moș Cocoș o adusese fără prea multă pompă. De altfel, ceva mai încolo, în mahala, într-o casă mult mai dichisită și îngrijită, stătea sora lui Mimi, madam Teslaru, Cocuța sau Cici, cum îi spuneau prietenii. Mai toate casele mahalalei erau făcute din chirpici și, aproape fără excepție, toate aveau WC-ul în curte. Erau făcute de oameni de toate soiurile și etniile, români, evrei (supraviețuitori de pogromuri, creștinați, încă speriați și încercând să-și ascundă identitatea), țigani și iată acum, micuța unguroaică, venită pe filieră indirectă, din inima secuimii în lumea asta cosmopolită, amestec de muncitori, târgoveți pe care industrializarea îi adusese la oraș, parveniți de tot felul, șuți și hoți de buzunare, o lume întreagă împrăștiată pe zece străzi, între Sebastian și Petre Ispirescu, o lume care n-avea nicio legătură cu Bucureștiul la care visase Kati, atunci când Neluțu o privise lăcrimos și o întrebase cu voce tânguită: „Vrei să fii soția mea?“
Tanti Cici, sora umflatei de Mimi, era un personaj aparte în mahala. Era protipendada, aristocrația, clasa conducătoare. N-avea decât opt clase, cam câte avea și Cici, dar era cucoană. Se șlefuise de când venise la București, cu mulți ani înaintea lui Mimi, când se măritase cu nea Gigi, care ridicase aproape cu mâinile lui casa de chirpici de pe Elev Popovici, la câteva străzi de a lui moș Cocoș. Numai că nea Gigi fusese un tânăr ambițios și gospodar, așa că mica lui căsuță din chirpici n-avea nimic în comun cu cele din jur, pe care le domina atât prin dimensiune, cât și prin acareturile frumos organizate, cu bucătăria de vară, sub care era săpată pivnița, cu via din care scotea recoltă bogată de vin în fiecare toamnă, cu grădina de legume, unde roșiile creșteau pe araci, cât pumnul de mari, cum rar mai vedeai prin piețe, cu răsadurile de trandafiri și regina-nopții care umpleau de parfum toată strada, cu cele două tufe de mâna Maicii-Domnului care contribuiau din plin la atmosfera de 1001 de nopți din curtea întinsă pe aproape un hectar și adăugau o notă opiacee parfumului împrăștiat de celelalte flori, cu nucul sub care nu creștea nimic, dar dădea umbră și rod, în fine, cu gutuiul din care madam Cici făcea dulcețuri și prăjituri fine. Cu toate astea, gospodăria lui nea Gigi Teslaru era mândria cartierului și atrăgea deopotrivă invidie și respect. Și cum să nu fi atras respect, când nea Gigi însuși era mai respectat decât Bulibașa în lumea țigănească a mahalalei, iar respectul ăsta era impus și celorlalți membri, căci cine ar fi putut să aibă îndrăzneala să nu-l respecte pe însuși șeful țigănimii? Nimeni n-avea curajul să se atingă de un fir de păr din capul lui nea Gigi sau alor lui, iar atunci când hoții au sărit poarta și i-au furat butelia, n-a fost nicio mirare când au fost prinși și s-a descoperit că erau străini de mahala, niște pârliți veniți de naiba știe unde și au avut noroc că i-a prins poliția și nu țiganii lui nea Gigi, care-l iubeau ca pe unul de-al lor, că nu se știe ce s-ar fi ales de ei atunci.
Și cum să nu-l fi iubit și să nu-l fi respectat ca pe Bulibașa, când nea Gigi era felcerul mahalalei? Da, asta era tot ce era. Nu era șuț, nu fura, nu se bătea, iar la beție era mai degrabă vesel decât certăreț, dar ceea ce-l făcea să fie mai presus de cei mai de temut bătăuși ai cartierului asta era. Secretul lui nea Gigi care nu era un secret. Fusese un copil necăjit și sărac care venise la București din fundul Moldovei, cu gândul să facă armata și poate ceva școală, că ce altceva putea să facă un băiat sărac lipit, cu doar cămașa de pe el, atunci când ajunsese în Gara de Nord și dormise pe o bancă, cu puțina agoniseală într-o desagă, pe post de pernă, sub cap, să-i fie moale? A intrat în armată și, băiat cuminte și muncitor, i-a surâs norocul și a intrat și la școala sanitară, de unde a ieșit asistent medical. N-a mers niciodată mai departe, dar pentru locuitorii mahalalei Rahova a fost întotdeauna domnul doctor. Pe el îl chemau în crucea nopții când aveau febră, când își spărgeau capetele, când li se umfla o măsea. Doar atunci când le nășteau nevestele nu-l chemau, că, oricât de mare ar fi fost respectul pentru nea Gigi, anumite părți ascunse ale femeilor lor erau sfinte și nici măcar el n-avea voie să le vadă. În situațiile alea, o moașă femeie era de preferat, iar, dacă nu se putea și nu se putea, ajungeau în ultimul ceas la spital, unde puteau să fie și bărbați care să se uite între picioarele nevestelor, surorilor și fetelor lor, dar barem cu ăștia nu mai trebuiau să dea ochii apoi. Pentru toate celelalte, nea Gigi era acolo pentru ei, părintele lor, șeful lor de clan, Dumnezeul lor. El, un băiat din fundul Moldovei care venise singur-singurel la București, doar cu o cămășuță pe el și o bocceluță-n spinare, ca să ajungă doftor, chit că pe hârtia aia care nu valora nici cât o ceapă degerată scria asistent. Iar ea, Kati, în ciuda faptului că scârba aia umflată de Mimi era soră cu nevasta lui, cu madam Cici, îl prețuia ca pe unul ce făcuse tot ce ar fi visat și ea să facă dacă Dumnezeu n-ar fi blestemat-o și n-ar fi lăsat-o în lumea asta femeie.