Tura de noapte la Dispecer decurgea de obicei în liniște, dacă nu prindeam furtuni, descărcări electrice sau avarii. Totuși, dimineața aveam ochii bulbucați, creierii varză și pieptul ca toba de tinichea: băteam în el să scutur tabacul fumat ca-n prostie, și tot nu se curăța. Ajungeam acasă când ai mei plecaseră: nevasta la magazinul de confecții unde lucra, copiii la școală sau la bunici, în Cartierul din Vale. Locuiam la bloc, nu mă deranjau zgomotele vecinilor; dar ca să dorm câteva ore după fiecare tură de noapte, beam ceva tărie – o țuică, o vodcă, un coniac. Niciodată vin sau bere; mă scoteau la urinat și-mi stricau somnul.
La Dispecer se instalase un fel de rutină. Îndeplineam sarcinile de serviciu cu indiferență, să nu mă consum peste măsură. Îmi revenise urmărirea consumatorilor. Și atunci era consum, nu joacă! Nu intru în amănunte, fiindcă mă apucă nebunia: știu bine că se cheltuia mai multă energie electrică decât se producea. Și degeaba.
Făceam tură în trei: dispecerul-șef, adjunctul și eu. Camera de comandă era cam de 10×10 metri, mărginită de panourile cu schema liniilor electrice, a transformatoarelor, a conexiunilor cu județele vecine și a diverselor instalații de control și urmărire. Tehnică la nivelul lui 1980, inventată sau adaptată de inginerii noștri, care proști nu erau. În mijlocul camerei trona un pupitru mare, cu tot felul de comenzi pentru automatizări, cu telefoane, stații radio și multe alte bazaconii de care nu-mi amintesc. Într-un sertar al acestui pupitru se găsea un magnetofon ce pornea automat dacă apăsai butonul situat în apropierea telefonului principal. Era destinat înregistrării convorbirilor de serviciu, legate de executarea manevrelor pe teren. Băieții din turele de intervenție, care lucrau pe mașini dotate cu stații de slabă calitate, comunicau după condițiile din teren. Obligat de regulament, Dispecerul trebuia să urmărească desfășurarea operațiunilor cum prevedea foaia de manevră și cum dispunea el într-o situație sau alta. Nu de multe ori se întâmplase ca tembelii de la intervenție să facă altfel. Avariile sau accidentele implicau anchete și penalizări de salariu. Facilitatea înregistrării pe bandă elimina riscul pedepselor nedrepte. Câteodată se întâmpla ca din greșeală cineva să atingă butonul de start. Discuțiile capturate așa pe benzi făceau deliciul colectivului. Rolele se ridicau în fiecare zi și erau duse la arhivă de-o cucoană care lucra acolo, Corina pe nume, mai cunoscută cu porecla Curina, dată fiind rotunjimea acelei părți din trup. Blondă, cu ochi albaștri prin care vedeai infinitul sau neantul, după expresia unui poet necunoscut, era bănuită de legături oculte cu unul de la BDS, despre care se știa că ar fi securist. Ne feream de el, însă niciunul dintre noi n-a avut de suferit din cauza lui. Așa credeam eu…
În toamna lui 1989, prin septembrie, cred, făceam serviciu cu doi tipi de gașcă: Ionuț Bogorodea, șeful de tură, căruia îi ziceam Bebe Tornadă, fiindcă aproape nu-i trecea ziua de lucru fără să aibă noroc de vreo avarie, vreo furtună ce scotea jumătate din linii afară din circuit. Adjunct era Mihai Mihăescu, zis Michi sau Michiduță, care ne întreținea noaptea cu povești, bancuri, glume sau tâmpenii fără haz. Nu-i tăcea niciodată gura și nu se jena când dădea cu bățul în baltă. Ne înțelegeam destul de bine. Bebe taciturn, Michi glumeț, eu… Pentru că mă văzuseră citind cărți care lor nu le stârneau interesul și dădeam vreo cugetare ce-i lăsa ca la dentist, mă porecliseră Filozoful, cu atitudinea aia de invidie glumeață, ce se naște între colegii unui birou sau ai unei secții de fabrică, obligați de soartă să-și trăiască viața împreună. Sau era pe-atunci, acum nu mai știu cum e…
Noaptea de care povestesc a fost calmă. Nicio avarie, nicio dispoziție paranoică, nicio foaie de manevră de pregătit pentru tura următoare. Așa că ne-am relaxat privind la televizor programul bulgarilor, fiindcă al nostru știți bine că lipsea! Ei da, aveam televizor color, amplasat strategic într-un dulap, să poată fi văzut din mai multe unghiuri. Ni-l procurase directorul nostru, un tip care învârtea afaceri cu tot soiul de instituții și indivizi, legale sau ba. După ’89 și-a făcut firmă particulară, a ajuns miliardar, s-a băgat puțin și-n politică. Apoi s-a retras, mâncat de-un cancer la colon, care l-a și răpus puțin înainte să împlinească 50 de ani. Se numea Vasile Dumitru, patronim banal, drept care – când intrase în politică – își spunea Vasile Ion Dumitru, de parcă trei prenume echivalau cu un nume! Era băiat de gașcă, mergea câteodată cu noi la restaurant, la Popasul Drăgoteasa, unde ne plătea masa responsabilul (ulterior patron). Directorul fusese coleg de liceu și de facultate cu Bebe Tornadă și se purta cu acesta colegial, nicidecum ca șef. Inevitabil, făcând tură cu Bebe, ne-am bucurat și noi – Michi și eu – de atenția lui amabilă, poate mai subtilă decât cea acordată altora. Am avut odată o problemă de sănătate și am solicitat ajutor financiar sindicatului. Am primit o sumă modestă. Aflând, directorul a plusat cu de la sine putere, dublând ca la poker (îi plăcea să joace câteodată, din câte am auzit, dar nu se aventura la mize mari). Privind în urmă, cred că asta a fost marea lui calitate: nu i s-a urcat nici șefia, nici directoria, nici avuția la cap. Nu cunosc mulți ca el…
După ce și programul bulgăresc s-a oprit, ne-am culcușit cum ne pricepeam, să treacă restul nopții cu iluzia că am dormit. Bebe avea obiceiul să ațipească în scaun, la pupitrul de comandă, cu capul pe un braț, lângă telefoane. Michi își procurase o bucată de burete, pe care o întindea lângă calorifer, apoi o strângea vălătuc și-o îndesa într-un dulap, să o folosească și alții, în turele următoare. Eu sufeream fără probleme supliciul unei scânduri de circa doi metri lungime, adusă de nu știu cine și destinată încropirii unui pat. O întindeam pe două sau trei scaune, puneam câteva caiete, dosare sau ziare căpătâi și ațipeam în echilibru precar.
Atunci n-am prea dormit. Michi era în mare vervă și mitralia bancuri după bancuri, uimindu-mă: avea o memorie fabuloasă ori un creier prodigios? Fiindcă multe poante de-ale lui nu le-am auzit altundeva! Nu se sfia să ne spună din cele politice, la mare preț, după cum se știe, cu toate că era periculos să le afli, să le răspândești, să le „interpretezi” și toată mizeria… Pe unul îl voi ține minte până la moarte.
Cică un țigan a obținut audiență la Nicolae Ceaușescu să-i ceară un apartament. Lucra într-o uzină, avea dreptul, dar ăia care aprobau cererile nu-l băgau în seamă. Ceaușescu i-a îndeplinit dorința, i-a dat repartiție într-un bloc nou, dar cu o condiție: țiganul să pună la intrare Portretul Oficial, color, frumos înrămat. Zis și făcut. Țiganul aranjează ce brumă de mobilă căpătase, rânduiește boarfele, amenajează un loc pe hol să pună Portretul, ia ciocanul, bate un cui în perete, agață tabloul. Și când admira lucrarea, împreună cu nevasta și puradeii, zbang! cuiul se desprinde din zid, tabloul cade și rânjește câș. Noroc că nu era prevăzut cu geam, s-ar fi spart! Ia țiganul iar uneltele, bate iar cuiul, agață tabloul – zrdanc! Iar cade! Mai încearcă omul de câteva ori, sub privirile neîncrezătoare ale familiei; rezultatul e același: tabloul nu ședea agățat în cui! Atunci, țiganca face observația justă:
– Măăîîî! Ăsta stă doar împușcat!
Cât vom fi râs noi, noaptea aia, n-am cronometrat. Dimineața am ieșit din serviciu și-am plecat fiecare acasă. Eu, ca de obicei, am ras un pahar de țuică și m-am culcat. Copiii veneau cam pe la ora 13, voiau să ne plimbăm prin parc. Pe la ora 11 însă, sună telefonul și mă trezește din somn. Era Marieta, secretara directorului. Cu o voce oficială, ca și cum anunța o nenorocire, mă cheamă urgent la sediu: ordin de la Șef, nu se admite refuz, nici scuze! Încerc să aflu mai multe; cucoana îmi închide în nas și mă lasă interzis. Ce puteam face? M-am spălat pe ochi, pe dinți, m-am îmbrăcat și am pornit. De la blocul meu până la sediul cel vechi (după 1990 au ridicat unul nou în centrul orașului, cu mare tărăboi pe chestii de contracte și cheltuieli), făceam cam 20 de minute de mers pe jos, lejer. Atunci am reușit vreo 10-12. Am urcat la etajul I, unde se afla biroul. La ușă i-am găsit pe colegii de tură: Bebe Tornadă și Michi. Ne-am privit în tăcere. Uimirea ne strangula beregățile. Niciunul dintre noi n-a reușit să spulbere misterul chemării. Oare ce se întâmplase, ca să ne adune pe tustrei?
Biroul directorial era compus din trei încăperi cu mărime diferită: una pentru secretară, una pentru Șef și una pentru sala de ședințe operative (astea se mai țineau și la Dispecer, când era cazul). Vasile Dumitru își făcea de lucru cu niște dosare, când am intrat. Ne-a privit inexpresiv și ne-a întrebat cum ne simțim. Am îngânat fiecare un răspuns. El părea neinteresat de ce spunem. După o mică foială, ne-a zis:
– Ia luați de la Marieta câte o foaie de hârtie, mergeți în sala de consiliu și scrieți ce-ați făcut voi în tura de azi-noapte!
Operațiune șoc și groază! Ce dracu’ era să scriem, când nu se petrecuse niciun incident, nicio avarie, nici măcar o declanșare RAR, nu mai vorbesc de DAS-ul de frecvență care Descărca Automat Sarcina la scăderea sub valoarea prestabilită a parametrului urmărit. Am scris fiecare ce ne-am priceput și am predat foile. Directorul le-a luat și s-a prefăcut că le citește cu atenție. Le-a pus pe masă și ne-a privit cu un zâmbet subțire, greu de ignorat.
– Băi, din ce văd eu aici, totul a fost bine, dar niciunul n-a răspuns la întrebarea de baraj: cum fixezi un tablou în perete în așa fel ca să nu cadă?