Ulysse pătrunse în Cetate la câteva ore după răsăritul zorilor. I s-a luminat chipul, a ridicat brațele și a slobozit un chiot de satisfacție. Pe urmă, a îngânat pentru sine: „Iată locul mult dorit. Un loc despre care pot spune cu mâna pe inimă: este cu adevărat al meu. Îmi va da ceea ce nu mi-au oferit marea și insulele dușmănoase în care am trăit visuri îndoielnice…“ Rememoră parcursul descendent: nimfa Calypso, alături de care trăise șapte ani, vrăjitoarea Circe, care crezuse că-l va ține lângă ea, dăruindu-i copilul Telegonos, și ingenua Nausica… Ce s-au dovedit ele ?… Atracție, la început… Astăzi, marcat de înțelepciunea vârstei, le numește: ispite… Pallas Athena, Hermes și atotputernicul Zeus l-au ajutat să le ignore… Dar cât i-a urât!… Ulysse își scarpină barba, cuprins de un sentiment de umilință pentru momentele marcate de ură și neputință împotriva zeilor… A crezut, în schimb, în promisiunile amăgitoare ale lui Poseidon. Cel mai nestatornic dintre zei i-a insuflat agitația mării și strălucirea fulgerelor – puterea activă de care Ulysse a fost pătruns în luptele militare… Perversă satisfacție a vanității!… Întinderea nesigură – marea – la a cărei traversare a purces grecul pentru a ajunge la țărmul liniștirii sale, în pragul senectuții, s-a dovedit o mare a patimilor, cum ar spune Shankaracharya, și i-a alterat și forța, și voința. Ajuns la țărmul ei, Ulysse alege Cetatea, o lume fără zei, incoloră în spirit, așa cum l-a trăit el până atunci, ignorantă, mimând, chiar fără să-și dea seama, Fericirea… Trecându-i pragul, Ulysse nu încearcă nicio nostalgie…
Câțiva copii – băieței și fetițe – îi barează drumul. Ulysse nu știe cum să-i evite. Nu sunt nici stânci subacvatice, nici sirene și nici duhuri ale apelor. Se duce cu gândul la Athena pe care tocmai a renegat-o… Nicio idee… Puștii îi ating vestmintele înnegrite și scorțoase de sarea apelor mării care se îmbibase în ele, barba în care descoperiseră fragmente minuscule de scoici și alge înțelenite printre firele de păr de o culoare îndoielnică.
„Tu ești Ulysse, i se adresă un băiețel cu fața pistruiată și părul de culoarea soarelui. Te-am recunoscut după poza din cartea din care doamna învățătoare ne citește la orele de lectură. Știam c-ai să vii. Doamna spune că eroii se vor întoarce în Cetate până ce alții ca ei se vor naște…“
„Și pe urmă ?…“, bâlbâie Ulysse un gând care, de la intrarea în Cetate, nu-i dă pace.
Dacă marea și insulele ei nu i-au oferit, până la urmă, stabilitate, dacă nimfele, zeițele și vrăjitoarele i-au dat numai speranțe iluzorii, iată, află acum, din gura unor copii, că nici în Cetate nu trebuie să se încreadă. Eroii de astăzi vor cunoaște, în cele din urmă, uitarea, fiindcă cei ce se vor naște își vor clama dreptul la strălucire. Ulysse reperă întrebarea…
„Vor intra în istorie, spune doamna“, aude răspunsul din gura unei fetițe.
Lui Ulysse îi este străină noțiunea de istorie. Nu i s-a vorbit niciodată de eroii de dinaintea lui. Voința zeilor i-a dăruit Lumină și Spirit, individualizându-l. Eroii pe care i-a cunoscut, prieteni ori adversari în războaie, nu semănau unul cu celălalt. Cu cine să-l asemuiască pe Achile?… Dar pe Patrocles ?… Paris… Hector… Și zeii erau diferiți… Nici unii, nici alții nu veneau din istorie. Nu aveau ascendenți, cât despre cine le va urma la Coroana de laur, nici profetul Pitia și nici Apollo nu le sădiseră în minte. Cunoaștere tainică, nemărturisită eroilor ?… Nemurire ?… Nemuritorii nu pot fi înlocuiți, aparțin veșniciei. Nu e loc pentru cei ce se vor naște. Virtuțile apolliniene le-au fost date de zei pentru totdeauna, crede grecul.
„Le vom citi faptele și le vom memora papagalicește“, adaugă un băiețel.
„Habar n-am de ce suntem îndopați cu întâmplări care, astăzi, nu mai au nicio noimă“, continuă un altul.
„Fiindcă așa trebuie, îi răspunde o fetiță durdulie. Fiindcă așa ne-a spus doamna…“
Ulysse tresare. Ce să înțeleagă din răspunsul copilei?… Iar doamna nu poate fi deținătoarea adevărului absolut… Nici vrăjitoarele… Nici chiar zeii… Grecul nu se compară cu alții. Este erou, dar nu prin fapte războinice. Pe malul mării, într-un vis ciudat, zeița Pallas Athena i-a sugerat că ceea ce-l celebrează pe el este puterea spiritului. Va fi cu adevărat erou numai atunci când va repurta victoria asupra lui însuși…
„Acum trebuie să-mi continui drumul“, se hotărăște; și trecu mai departe, ignorând privirile iscoditoare ale copiilor.
Ajunse în piața publică; Agora, după judecata lui. Bâjbâi pe dinaintea tarabelor la care negustori bărboși, gălăgioși și cu privirile lacome încercau să păcălească cetățenii cu marfa lor de o calitate îndoielnică. Peste tot mirosea a pește stricat, fructe intrate în putrefacție, legume decolorate de soare și o mulțime de păsări întinse pe caldarâm, cu picioarele legate. Nedumerit la început, Ulysse se revigoră în momentul când un roi de muște se înălță dintr-o ladă cu pește. Zumzăitoare, zburătăcind în cercuri învârtejite în jurul dughenei negustorului, făcură să tresară spiritul adormit al grecului. Vârtejul vieții olimpiene și omniprezența zeilor săi îi reactivară memoria. Neîndoios că-i erau alături, nevăzuți, Zeus și Apollo…
Târându-și pașii printre gunoaiele din Agora, Ulysse ajunse din urmă un bătrân care se îndrepta, ca și el, spre templul din apropiere. Îi spuse ce dorește să afle.
„Tu îi spui templu, în Cetatea noastră i se zice dom. Este unic în lume, după știința mea. Altarul miresmelor prin care proslăvim bunătatea desăvârșită a lui Dumnezeu, Sfeșnicul cu șapte brațe ce închipuie cele șapte planete, Chivotul legământului, așezat sub aripile heruvimilor și Piatra de temelie, punctul în care pământul comunică cu cerul; socotită Centrul lumii…“
Bătrânul contemplă o vreme suspiciunea din privirile străinului.
„Toate astea îți sunt necunoscute…“, bănui.
„Într-adevăr, murmură Ulysse. Zeii mei nu mi-au transmis o astfel de iluminare…“
„Fiindcă zeii tăi simbolizează calitățile idealizate ale omului. Celor vechi le provocau neliniște, inhibiție, neputință, zbucium. Aveau chip și dorințe umane… Dumnezeu semnifică necunoscutul ființei. Este numit judecătorul, atotputernicul, suveranul. Nu… Nu există alt nume al lui Dumnezeu în afară de cel pe care și l-a dat El însuși: Eu sunt Cel ce sunt !…“
Ajunseră înaintea domului și bătrânul îi făcu semn lui Ulysse să-l urmeze, însă grecul refuză. Nu urmase niciodată sfatul oamenilor, în afară de cel al zeilor și al propriei intuiții.
„Am să le vorbesc astăzi credincioșilor despre o revelație, spuse bătrânul. Mă bântuie de ceva vreme. N-ai vrea să asculți ?…“
„Tu, omule ?… se înfurie grecul. Pe urmă, își muie glasul. Mie, revelații îmi transmit doar zeii…“
„Eu, cine altul ?… îl privi lung bătrânul. Sunt preotul acestui lăcaș de cult iar mulțimea a venit să mă asculte…“
„Nu-mi place să-mi pierd timpul, spuse Ulysse. Ce revelații poate avea un om simplu, fie el și preot ?…“
Părintele nu se supără; surâse:
„Le voi vorbi despre supraomul chemat într-o lume modernă, securizată, să-i înlocuiască pe zei. În visul meu, el se află deja în Cetate…“
Ulysse nu-i luă în seamă vorbele. De altfel, nici nu le înțelesese mesajul. Îi întoarse spatele și se îndepărtă grăbit de parcă ar fi știut încotro se îndreaptă. Înaintă în direcția opusă unui lung șir de oameni, care se grăbeau spre dom. Îi ignoră. Fu ignorat, la rându-i…
Ajunse într-o agora pustie, mult mai mică decât conveniseră zeii că se cuvenea unei astfel de piețe. Primul gând: s-o ocolească pe străduțe lăturalnice, murdare, dar pline de viață: oameni, câini fără stăpân și grădini în paragină, împrejurul căsuțelor coșcovite. Renunță, fiindcă zeii nu-i transmiseseră semn de încurajare. Păși în incinta agorei, respirând greoi. Aerul părea rarefiat, nici cald, nici rece, nici întuneric și nici lumină. Putea fi acesta, cu adevărat, un semn de la zeii binevoitori; sau unul de la cei care totdeauna i se puseseră împotrivă, de pildă deznădejdea ce-i pricinuise moartea lui Patroclus?… Cine să-i răspundă?…
Dezorientat, nu observă templul decât în momentul când ajunse înaintea lui: o clădire modestă ca înălțime, cenușie, aproape plumburie, ușor de confundat, de la oarecare distanță, ca norii burdușiți cu vicleșugurile zeilor, împinși să se prăvălească peste oameni. Observă din primul moment că nu putea să-l ocolească. Ocupa întreg fundalul pieței, amintindu-i de marea care, la sfârșitul unei călătorii, se afunda în țărmuri…
Se hotărâse să facă cale întoarsă, când i se păru că i se adresează zeița Pallas Athena:
„Nu ezita, Ulysse. Pătrunde în templu!…“
O clipă șovăi, destul să creadă că este atras într-o clupsă. Celei care-i vorbise îi lipsea lancea, recompensa dăruită de zeiță aleșilor; luptători străluciți cu brațul și cu mintea. Oricât se concentră, n-o recunoscu pe zeiță. Făcu câțiva pași, obsedat de imaginea ei mentală, stăruitoare, fiindcă grecul se încăpățâna s-o descopere… Îl întâmpină, în schimb, leul bibliofor, sprijinind între labele arcuite spre piept o carte; un obiect ciudat despre care zeii săi nu-i vorbiseră… În gând, se rugă Athenei să-i reveleze taina încolțită în minte, dar lipsită deocamdată de consistență.
„Desăvârșirea interioară este căutată permanent de oameni, Ulysse. Dar înțelepciunea este inaccesibilă omului. Tu te-ai amăgit numai c-ai dobândit-o…“
Nu-i vorbise Pallas Athena. Zeița lui favorită îl ispitise până la vârsta senectuții să creadă contrariul. Mesajul venea de la leul bibliofor, care i se adresase telepatic. „Ai eșuat, ajungând în Cetate, prizonier al unei lumi închise, mai auzi și se minună că aude cuvinte nerostite. Zeii tăi te-au trădat, refuzându-ți inteligența cosmică, lăsându-ți, alterată și ea, odată cu vârsta, inteligența individuală; trăsătură existentă în orice individ și egală cu suferința…“
Soarele își continua coborârea, dând înapoi în fața iminenței întunericului. Imaginea leului bibliofor se volatiliză, pe urmă dispăru cu totul. Ulysse, neînțelegând nimic din ce i se întâmplă, adresă rugă zeiței să-l ajute.
„Marea Carte a Naturii ți-a revelat știința profană, Ulysse, dar ți-a refuzat misterele sacre. Ți-ai legat corabia cu un odgon de o stâncă. Dacă se trage de odgon, stânca nu se mișcă, dar vasul înaintează puțin câte puțin în direcția ei… Aurea catena Homeri…“și glasul se stinse.
Bătrânul grec este convins că nu i se adresase zeița Athena… Nici Hermes… Zeus nu se prea amesteca în ispitele Omului… Poate Poseidon cel potrivnic lui… Dezamăgit, părăsește mica agoră…
Ajunse târziu, aproape de mijirea nopții, la poarta Cetății, opusă aceleia prin care intrase. Nu se hotărî să-i treacă pragul. Privi în jurul său. I se păru ciudat că nu zărește oameni. Poarta, imensă, nu era apărată de străjeri înarmați, cum s-ar fi așteptat. Invocă zeița Athena să-i deslușească taina. Nu primi răspuns… Avu o revelație: el se afla în închisoarea Cetății, zeii – în afară. Comunicare ratată. Cu timp în urmă, gândise: Troia a pierit, fiind apărată de ziduri; grecii au învins, având de partea lor marea, muntele și cerul. Ce l-a determinat astăzi să se lase ademenit de liniștea Cetății?… Nu-și răspunse… Descoperi, săpată în zid, o firidă destul de adâncă pentru ispitirea somnului împlântat de zei în oameni, în vreme de noapte. Se strecură în ea, mai mult târându-se. Când zorile strălucitoare vor restitui soarele pământului, se va putea întoarce la țărmul mării…
Noaptea a fost lungă, traversată de semne: numeroase căi legau lumea pământului de cea a infernului, a făpturilor vii cu cea a morților. Întunericul, frigul și spaimele bântuiau infernul, lumina căldura și speranța domneau în pământurile hiperboreene. Acestea erau rezervate eroilor și înțelepților și Ulysse se străduia să le atingă. Încrezător, își lăsa corabia în voia valurilor alunecând spre țărmuri, dar, dinspre mal, valuri și mai puternice împingeau corabia spre larg, împiede cându-i înaintarea. Beatitudinea olimpiană îi era refuzată… O dată cu zorii, lumina îi oferi imaginea unui cer inferior celui hărăzit zeilor…
Bătrânul grec dă uitării visul. Poarta Cetății, nepăzită de arcașii cu ochi de pasăre, îl ispitește. Nu stă pe gânduri și-i trece pragul de piatră. Este întâmpinat de strigăte și ovații. În minte i se înfiripează hiera, misterele sacre de la Eleusis. Zeul Iaknos, avatarul eleusin al lui Dionysos, îl întâmpină, fără să i se arate, prin cântece de sărbătoare. Ulysse, o, Ulyss ! aude și sentimentul că a devenit avatarul lui Iaknos îi dă energie și forță, ca pe vremuri, înaintea zidurilor cetății Troia… Aleargă pe nisipul cald înspre mare; pe urmă, de-a lungul țărmului scăldat de valuri… Îl întâmpină doar corul sirenelor de care s-a temut totdeauna în lungile călătorii, cu gânduri războinice…
Ulysse își caută cu disperare corabia. Imploră valurile să i-o redea, promițând mării ofrande, ca pe vremuri, în ținutul natal, scăldat de mare. Din străfundurile ei țâșnesc, însă, monștrii, forme pocite ale dorinței lui pervertite. Se simte disputat de două trăiri diametral opuse: exaltarea dorinței și inhibiția temerii. Face eforturi să-și depășească starea confuză de spirit. Aude, adus de vântul din larg, glasul Athenei:
„Între tine și mare, Ulysse, Hecate a înălțat praguri: spectre, fantome, halucinații. Nu mai crede în himere ! Ești deja prea bătrân, ca să le atingi…“
Prea bătrân… El care a simbolizat spiritul și luminarea inteligenței umane, gândirea iluminatorie și intuiția trimisă de zei… Nu e posibil să îmbătrânească spiritul ! se revoltă…
Ulysse a devenit, fără să bănuiască schimbarea, sclavul spiritului său. N-a înțeles voința zeilor, care nu se justifică omului; laș sau erou…
Valurile își îngână vocile, înfrățindu-se cu nisipul țărmului, tăcut și pașnic. Noaptea străbate cerul învăluită într-o mantie închisă la culoare. Ulysse se întoarce în Cetate. Bâjbâie de-a lungul zidului rece până la firida în care va rămâne treaz până la ivirea zorilor noii zile…