Marcel Proust este, cum bine se știe, un mare scriitor. Iar pentru el, ca pentru orice mare scriitor, timpul nu șterge nimic, ci adaugă necontenit; monografii, studii, exegeze, evocări, amintiri, menite, toate, să aducă noi contribuții la o receptare cât mai aprofundată, mai nuanțată și mai fidelă a unei opere ce nu-și epuizează niciodată valențele.
De la Harold Bloom știm că excelența artistică a unei opere este dată de emoția estetică pe care o generează cititorului, pentru că ea, opera literară, este o „stare a senti mentelor și impresiilor umane“. Nimic mai potrivit decât această reflecție a marelui critic și eseist american pentru a defini esența operei proustiene, ea însăși plăsmuire a unei memorii profunde în care „sentimentele și impresiile“ se împletesc în evocări ample, având acea catifelată lentoare ce îngăduie zăbava dumicării textului, încărcare sa cu noi și noi înțelesuri.
Despre Proust s-a scris și, fără nicio îndoială, se va mai scrie și de acum înainte enorm. De la lucrări de liberă și pioasă evocare, precum este Dicționarul îndrăgostirii de Proust, la opere de rigoare științific-lexicografică, ca Micul și Marele Larousse. Dar omagiul suprem ce i se poate aduce, cred eu, vine din partea marilor scriitori, care l-au citit și au simțit acea irepresibilă nevoie să scrie despre uriașa originalitate a operie sale. Simpla enumerare a acestora (Ortega Y Gasset, Joseph Conrad, Virginia Woolf, Vladimir Nabokov, Alejo Carpentier, Mario Vargas Llosa, Milan Kundera) este ea singură garanția unei opere care fascinează neîncetat, iar ceea ce spune André Maurois poate figura ca emblemă a întregii opere proustiene : „Viața așa cum se scurge este doar timp pierdut, timpul nu poate fi regăsit cu adevărat, nici salvat, decât sub aspectul eternițății, care este și al artei.“
În 2022, cu ocazia comemorării centenarului morții scriitorului, Stéphane Carlier publică, în Franța, romanul Clara citește Proust, omagiere cu totul inedită a autorului Timpului regăsit, venită, de acestă dată, prin personajul creat de romancier, din partea unei cititoare (ne)obișnuite, practicantă a meseriei de coafeză într-un obscur salon dintr-un orășel de provincie, Cindy Salon, „pitit într-un intrând, el însuși ascuns într-un pasaj“, care „supraviețuiește datorită unei clientele fidele a cărei vârsă medie este în jur de șaptezeci de ani“.
Până la întâlnirea întâmplătoare cu opera lui Proust – un client uitând în salonul Clarei romanul În căutarea timpului piedut, lăsând, apoi, ea însăși, câteva luni, cartea pierdută într-un sertar –, această tânără de 23 de ani își duce existența împăcată alături de un iubit pompier, într-o relație care se banalizează zilnic, și un motan, care, în afară că e „aspectuos“ („o minge mare de blană albă“), este „deopotrivă foarte nefericit și profund antipatic“.
Începând să citească, intrând încet, pe vârful picioarelor, în carte, Clara pătrunde în alt timp, dincolo de „sanctuarul“ salonului, unde repetiția și plictisul stăpânesc netulburate, și unde orele „prind viață în murmurul conversațiilor, în zgomotul fonurilor și al șlagărelor de la radio Nostalgia“. Da, Clara începe să simtă cum Timpul, marele personaj al cărții, trece și prin viața ei, așa cum a trecut și prin viața copilului care povestește, și prin cea a lui Swann, și a lui Odette, și a baronului de Charlus, și a ducesei de Guermantes, și a Bunicii. Descoperă, apoi, uimită, că altcineva, în această carte, trăiește lucruri pe care, înainte, ea nu le-a luat în seamă, și care, acum, încep să prindă sens. Cu cât înaintează în lectură, cu atât lucrurile se limpezesc, o atrag în roman, începe „să-l trăiască“ ; subliniază propoziții, desenează câte „o mică inimă pe margine“, intră pe de-a-ntregul în poveste. „Mirajul proustian“ o scoate din lumea unui prezent anost, din rutina „drumului cu autobuzul, a pauzei de la prânz și a orei de culcare“, iar „citirea celor treizeci de pagini în fiecare zi“ o fac să simtă puterea mângâietoare a literaturii.
O „pură idolatrie“, cum ar spune Mihai Zamfir, se transformă cu timpul într-o dorință de „emancipare literară“. „Invazia sufocantă a studiilor dedicate lui Proust“, conform aceluiași Mihai Zamfir, primește, prin cartea lui Carlier și a „eroinei“ sale din acest neobișnuit roman, acel omagiu tandru de care autorul lui Swann are, din când în când, nevoie. Pe Clara nu o sperie faptul că majoritatea personajelor proustiene, aristocrați veritabili, exponenți ai unei lumi apuse, au profesii sau preocupări ce exced banalitatea unui salon de coafură. Ea vede și-n scriitorul Bergotte, și-n profesorul Brichot, și-n doctorul Cottard, și-n pictorul Biche niște personaje care prind relief doar ca exponenți învăluiți în parfumul unor vremuri apuse.
Clara nu caută, precum cei care analizează acest neobișnuit ciclu romanesc, relația dintre omul Proust și scriitorul cu același nume, nu-și complică lectura cu plăsmuiri de genul celor care-l califică pe scriitor drept „mistic al mondenității pure“ (Albert Thibaudet) sau trăitor al unui „sedentarism imaginar, specific feminin“ (Vladimir Streinu), ci se lasă în voia reveriei pe care i-o oferă trăirea pură a textului.
Coafeza din salonul unde bătrânele doamne, când nu dorm sub căști, povestesc despre nepoți, drumuri la piață și reumatisme, realizează, acum, că timpul petrecut citind este un „timp câștigat“, vede lumea prin ochii lui Proust, iar personajele proustiene, cu corespondențe și în existența celor din jur ei, întind lumea romanului peste lumea ei. Se îmbogățește spiritual, „vede lumea invizibilă în detaliile ei infinite, și apoi, o alta, din spatele ei, realitatea psihică, psihologică, a ființelor“. Și – cum ne spune Stéphane Carlier – „Mai este ceva. Pe toți acei contemporani ai lui Proust, pe acei anonimi din 1900-1910, i-a urmărit ultima vreme pe YouTube, cu umbrelele lor solare și jobenele lor, îi vede grăbindu-se pe Avenue de l’Opéra sau în față la Notre-Dame și simte pentru ei o imensă compasiune, pentru că i se pare că știe ceea ce ei nu știu încă, și anume că nimic nu durează, că toată viața este uitată, și amintirea se șterge la fel de ușor ca un desen pe o fereastră aburită“. Citind, ea înțelege, precum spune Proust însuși, că „opera de artă este singurul mijloc de a regăsi timpul pierdut“.
De fapt, citind Proust, Clara se află în „căutarea“ sensului vieții sale, își recăpătă, putem spune, propria existență, iar acel „exces de explicitare“ din roman, conform lui Gaëtan Picon, nu o obosește, ba dimpotivă, îi sporește plăcerea lecturii. Ea „cooperează“, cum ar spune Cornel Mihai Ionescu, la întregirea sensului romanului, la procesul de „facere“ a operei proustiene, pentru că, precizează Proust, pentru o „carte esențială, singura carte adevărată, un mare scriitor nu trebuie să o inventeze, în sensul obișnuit al cuvântului, ci să o traducă, deoarece ea există deja în fiecare din noi“. Sau, și mai clar spus de același ( aproape) mitic scriitor, „în realitate, când citește, orice cititor este cititorul propriului sine“, pentru că „opera scriitorului nu este decât un fel de instrument optic pe care-l oferă cititorului pentru a-i permite să deslușească ceea ce, fără această carte, n-ar fi putut vedea în sine însuși“.
Astfel pregătită, Clara poate trece la următorul „nivel“, pe care îl propune o altă „devoratoare“ a operei marelui romancier, la fel de neobișnuită : o șoferiță. Acum, ucenicia odată încheiată, Clara poate, citindu-le romanul, să împărtășească și altora farmecul readucerii trecutului, a unor existențe dispărute, într-un prezent mai puțin strălucitor. „Puntea“ între cele două lumi, pe care Clara o întinde acum și altora, devine, pe măsura trecerii timpului, tot mai trainică. Își alege cu grijă pasajele din carte, personajele ei, dezvăluind ascultătorilor câștigați pentru literatură, din ce în ce mai mulți, o lume care nu are început și nici sfârșit, așa cum e și viața în general. Acum, în fața ei se află nu numai romanul, lumea sa de umbre renăscute, ci și lumea vie, ascultătorii care o privesc și pe care-i duce pe firul poveștii. Iată cum Stéphane Carlier adâncește și mai mult miza romanului său, ineditul lui, neobișunita omagiere a lui Proust din perspectiva, nu mai puțin importantă, a cititorului anomin.
În fond, ceea ce vrea să spună autorul prin romanul său este simplul adevăr că o operă literară capătă noi înțelesuri, se îmbogățește continuu prin aportul cititorilor săi.