Nu-mi dau seama cît de cunoscut este cu adevărat la noi Jon Fosse, scriitorul și dramaturgul norvegian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2023. Pentru oamenii de teatru însă, vocea lui înseamnă un cu totul altfel de a explora umanitatea și, poate, sinele, mai ales. După destule premii și distincții importante primite în Norvegia, Franța, Germania, Premiul Europa pentru Literatură în 2014, Jon Fosse, născut în 1959, este și el surpins și emoționat cînd află decizia. „Complet neașteptată“, spunea autorul, conducînd mașina personală pe buza unui fiord. Motivația juriului este următoarea: „Pentru piesele și proza sa inovatoare, care dau glas celor indicibile“. La noi, proza lui a fost tradusă de Ovio Olaru, iar cinci dintre piese, de Carmen Vioreanu, la începutul anilor 2000, cînd Fosse era pe val în Franța. Pentru mine, priza cu dramaturgia lui, cu universul său nemișcat, aproape taciturn, a fost spectacolul Vis. Toamnă, pus în scenă în 2007 de regizorul Radu Afrim la Teatrul clasic „Ioan Slavici“ din Arad. Mai întîi de asta, a fost o serie de spectacole-lectură la Teatrul Act, în 2001, iar Afrim și l-a ales pe Fosse, Cineva are să vină, el fiind citit de Marcel Iureș. Îl auzeam pentru prima oară. Citind piesa, am simțit nevoia să revin, să zăbovesc pe structura dramaturgică stranie. Un exercițiu care te constrînge, cumva, să ieși, împreună cu dramaturgul, din zgomot și canoane și să te așezi într-o liniște a unui soi de non-acțiune. Vis. Toamnă avea un decor inspirat din imaginea Cimitirului Evreiesc din Arad, iar personajele-umbre vorbeau despre neliniști, despre ceea ce se vede și ce nu, despre vinovății, despre ceva mereu între lumi, între vii și morți. Ca în mai toate textele sale. Mereu ceva între aici și dincolo, între acum, ieri, mîine, între mine și dublul meu. Fără să aibă nimic spectaculos, dimpotrivă, dramaturgia lui Jon Fosse este în sine, de fapt, un spectacol minimalist, discret, smerit în care infinite forme spectaculoase au fost reduse la esențial. Într-un limbaj esențial. Și, de aceea, spectaculos, dincolo de limitele paradoxului. Aflat cumva în proximitatea lui Maeterlinck, și el laureat al Premiului Nobel în anul 1911, în sfera unei simbolistici a imaginarului vast și fantezist, stimulat de autorul însuși, de intervalul petrecut în intimitatea scriiturii.
Piesa I am the wind [Eu sînt vîntul] a fost scrisă în 2006. A fost montată, în diferite abordări ale personajelor Unul și Celălalt, regizorii jucîndu-se cu identitățile, cu masculin/feminin, distribuind în funcție de ideea explorată, fie doi actori, fie două actrițe, fie un actor și o actriță. Am citit-o cam pe atunci, într-o versiune englezească. Mi s-a părut cea mai puternic influențată de filosoful austriac Witgenstein, precum și de cel german Heidegger. Un poem dramatic, în prelungirea poeziilor și a romanelor, cu o tensiune acută, necesară teatrului, dată de pauze, îndeosebi, de tăceri, și nu de acțiune. Este o confesiune în replici foarte, foarte scurte, tăiate de multe pauze, marcate, este un fel de mărturisire a actului creației. Depărtarea de zgomotul angoasant al lumii, îndepărtarea de țărm cu o barcă solitară este un demers necesar pentru găsirea liniștii interioare care poate să facă auzită vocea eu-lui, a dublului creator. Din liniștea aceasta vine neliniștea lui Unul și a lui Celălalt, dialogul care repetă cuvinte, enunțuri, într-un ritm calculat perfect de Fosse, cu un crescendo pe care apariția vîntului îl măsoară. Ca într-o construcție muzicală, de cameră. Anxietatea sporește tangajul interior, tentația fugii, a extragerii din spaimă și din suferință. Călătoria spre un alt mal, spre un tărîm în care ancorarea și coborîrea sînt semnul final al călătoriei pe marea interioară, agitată de sunetul vîntului și, apoi, de forța lui. „A scrie este a te ruga“, spune Fosse într-un interviu de demult. Poate că aici am deslușit cel mai adînc lucrul acesta. Și mai tulburător. De unde vine vîntul? Cine mai ajunge pe pămînt? Ce spaime ne fac să ne înghițim cuvintele, putința de a le rosti, să mărim pauzele între ele, numărul lor, să ne ascundem fricile printre tăceri, să rostim, aproape, ceea ce nu se poate spune. Precipitarea de dinăuntru se prelugește în afară, stîrnește natura, vîntul, deriva, dispariția sau salvarea în tărîmul de dincolo sau de nicăieri.
Acum ceva vreme, regizorul Tompa Gabor mi-a vorbit despre alegerea acestei piese. A stat mult pe text, fără să depășească pragul dorinței de a o monta. În urmă cu un an, a plecat dintre noi actrița Tekla Tordai, soția lui și buna mea prietenă. Această experiență tragică și suferința la care a asistat l–au ajutat să găsească cheia unui spectacol care a avut premiera acum, în sala Studio a Teatrului Maghiar din Cluj, un spectacol dedicat memoriei celei care a fost Tekla Tordai. Absența ei s-a întrupat pentru o oră și cîteva minute, în cuvinte, într-o siluetă, în poezia luminii, lumina după care scotocim dincolo de întuneric, ca mîntuire, poate. Sau ca speranța învierii, spune regizorul.
Așa cum s-a întîmplat cu Samuel Beckett și cu Eugène Ionesco, pentru care Tompa are un sistem perfect de decodare, așa s-a petrecut acum pe scenă, într-o citire foarte personală, nu ușor de pătruns, care duce totul în rezonanța unui recviem. Pe parcursul căruia descopăr o relație. În cuvinte puține. Repetitive. Cu multe „da“ și „nu“. Apa lui Fosse este aici un spațiu închis, un salon de spital sordid din alt secol parcă, al cărui element central de decor este un pat, semn pentru barcă, semn al patimii și al morții, pat-sicriu. Ferestrele neclare, împăienjenite sînt primele care deschid jocul iluziei, al oglindirii, al opacității, al transparențelor, ca și texturile unui material rece, metalic, în care o siluetă se reflectă, redundant ca o umbră. Ca o absență-prezență. Spectacolul acesta al lui Tompa Gabor găsesc că este cu adevărat unul cu cele mai profunde mărturisiri ale sale, unul dintre cele mai complexe și mai emoționante, șlefuit îndelung, un spectacol de cameră ca o bijuterie prețioasă și discretă, ce respectă intimitatea actului de creație, laboratorul ei, dar și ce este solitar acolo. Precum și în chin, în rugăciune, în hăul dintre mine și mine, dintre mine și celălalt, în întunericul despărțirii.
„ Unul: Acum m-am dus
M-am dus cu vîntul
Eu sînt vîntul.“ (traducere din limba norvegiană: Daria Ioan)
Cei doi actori sînt însoțiți de șase actrițe, un Cor al femeii ocrotitoare, al mamei multiplicate – nu există în piesă – un Cor al asistentelor medicale care creează o anumită dinamică a acțiunii pe care prezența aceasta o determină. Pe marea lui Fosse nu există decît mișcarea vîntului și a apei, agitația interioară. În acest salon apăsător al groazei, al bolii, tensiunea poemului dramatic este accentuată de drumurile actrițelor din Cor, un du-te-vino, intrări, ieșiri, uși batante care se deschid și se închid într-un spațiu claustrant, ca un hol din spatele camerei, îngust, o anticameră de unde vine necunoscutul și teroarea lui. Interesantă este pictura patinată, în care se deslușesc pe peretele din partea dreaptă Maria cu Pruncul, iar pe peretele din stînga, Ioan Botezătorul. Imagini inspirate dintr-o biserică veche, greco-catolică, dintr-un sat nu departe de Cluj, cu o pictură murală mai mult ortodoxă, în fapt. Nașterea și Botezul cărora Tompa le adaugă Moartea. Trei dintre experiențele umane fundamentale, prezente aici, în imaginarul lui Gabor. Și în scenografia de mare rafinament, puternică, cu multe nuanțe, de impact vizual, pe care o consider un Personaj principal. Îi aparține foarte tinerei artiste Bocskai Gyopar, pe care am cunoscut-o acum, care „desenează“ în tonuri de verde, patinate în fel și chip, un loc claustrant al unei încercări teribile ce se termină prin eliberarea trecerii. A plecării dincolo. În apa ce curăță și înghite. Muzica lui Boros Csaba, o muzică sacră ca dintr-o liturghie, este cîntată de Femei, și nu numai, este un alt tip de inițiere la care apelează compozitorul și regizorul.
Farkas Lorand, actorul care îl interpretează pe Celălalt, este cu mult mai mult decît personajul. Este și un fel de alter ego al regizorului. Dar este și cel care provoacă, într-un sens mai accentuat decît în piesă, dialogul cu Unul. El imprimă și ritmul, mai alert în partea a doua, reia cuvintele, iar repetarea lor mereu în suspansul așteptării ca Unul să continue, tensiunea corpului, măștile chipului pe care le schimbă la vedere, fără machiaj, sînt desăvîrșite în primul rînd datorită tehnicii actorului și după aceea de toate pragurile emoției, inserție decisivă în spectacol. Farkas Lorand îl face pe Celălalt să fie partener de dialog, dar și suportul suferinței. Cel care însoțește tortura pentru care nu găsește explicație. Este o partitură dificilă, condensată, extinsă în viziunea lui Tompa, mărturisitoare în tot ceea ce face actorul Farkas Lorand. Poate și pentru că a fost a doua reprezentație cu public, Unul al tînărului actor Gedo Zsolt pare mai palid, mai inexpresiv, prea „static“, prea puțin empatic. Probabil că va ajunge la personajul său după ce vor mai juca de cîteva ori. Este dificil ce are de făcut, de la text și gradarea lui, la pașii zbuciumului, măsura căutării de sine și puterea desprinderii din lumea pămînteană.
Pentru mine, spectacolul I am the wind s-a terminat odată cu alinierea celor șase femei care curăță cu mopurile camera morții. Patul devenit sicriu gol își desface o aripă de înger, ca o harpă pregătită poate kadish, rugăciunea morții. Al doilea final, cu cele șase actrițe sub apă, sub dușul purificator rămîne o metaforă. Poate supradimensionarea dușului să fi avut efectul unei imagini puternice cu care Tompa Gabor a vrut să încheie un poem minimal al lui Fosse despre sine și dublul său, pe care regizorul îl vede ca pe un drum al Golgotei, un drum pe care urcăm cărîndu-ne Crucea.