London National Gallery, în plin proces de renovare, celebrează două secole de la înființare printr-o serie de evenimente aniversare. Cel mai important dintre acestea este o retrospectivă Van Gogh, intitulată Poeți și îndrăgostiți, care a fost amplu mediatizată.
Expoziția reușește să ofere o viziune nouă asupra operei lui Van Gogh, în ciuda abundenței de lucrări arhicunoscute, atât de adânc înrădăcinate în conștiința privitorului, încât impulsul recunoașterii imediate îngreunează orice perspectivă alternativă.
În loc să reia binecunoscuta narațiune a unui creator marcat de suferință, frământări interioare și izolare, expoziția pune accentul pe intenția clar formulată a lui Van Gogh – deliberată, articulată în scris, nicidecum impulsivă – de a împinge tehnicile impresioniste la limită. Distorsionând culoarea, perspectiva și forma într-un mod ce anticipează arta secolului al XX-lea, Van Gogh construiește un limbaj vizual de o forță extraordinară.
Prin felul în care tablourile – mai ales cele pictate la Arles și Saint-Rémy – sunt puse în dialog, expoziția permite acestui limbaj să-și dezvăluie întreaga complexitate, demonstrând că opera lui Van Gogh nu este doar reflexia unei minți tulburate, ci rezultatul unei viziuni radicale și atent construite asupra lumii. În plus, includerea desenelor – adesea eclipsate de intensitatea copleșitoare a picturilor – oferă o perspectivă mai nuanțată, dezvăluind un artist care își rafina constant ideile, indiferent de mediul ales.
Ideea unor aranjamente decorative, în care tablourile să se potențeze și să-și amplifice reciproc semnificația, a fost esențială pentru Van Gogh – un alt indiciu că gesturile sale nu erau doar impulsive, așa cum se presupune adesea. Un exemplu remarcabil, evidențiat la Londra, este un triptic modern pe care artistul l-a conceput, dar nu l-a văzut niciodată realizat în forma dorită. Acesta ar fi avut în centru portretul soției poștașului Roulin, cunoscut sub titlul La Berceuse/Cântecul de leagăn, flancat de două „portrete“ de floarea-soarelui, într-o compoziție menită să creeze un dialog cromatic și simbolic.
Poetica lui Van Gogh a presupus atât reevaluarea, cât și conferirea unor valențe arhetipale nu numai unor structuri decorative care amintesc de altare religioase, ci și portretelor apropiaților săi. Chipuri banale sunt transfigurate: Poetul (Portretul lui Eugène Boch) reprezintă subiectul ca pe un visător vizionar, pe un fundal celest, în timp ce Îndrăgostitul (Portretul locotenentului Milliet) ridică un ofițer cunoscut pentru aventurile sale amoroase la rang de simbol romantic.
Dincolo de figurile individuale, viziunea poetică a lui Van Gogh s-a extins și la peisaj. El a imaginat crâmpeie de natură ca refugii pentru artiști și poeți, un sentiment pe care l-a exprimat într-o scrisoare către fratele său Theo, în iulie 1888, unde descrie Grădina Poetului ca pe o oază personală, dar și ca pe un spațiu ce ar putea găzdui, în spirit, figuri literare precum Dante, Boccaccio și Petrarca. În numeroasele lucrări dedicate grădinii publice din Arles, el transformă un banal spațiu cotidian într-un peisaj simbolic, fie ca un sanctuar luxuriant, scăldat în umbre albăstrui și străbătut de siluete plimbându-se, fie ca o explozie autumnală de aramă și ocru. Chiar și în perioada rapidului său declin în azilul din Saint-Rémy, grădinile au rămas o sursă de inspirație. A revenit constant la ele, atât în pictură, cât și în desen, capturând pe pânză sau hârtie jocul luminii și freamătul unei vegetații mereu schimbătoare în compoziții aproape abstracte, precum Măslini.
Dacă dăm crezare biografiilor, mai mult sau mai puțin romanțate, despre perioada petrecută de Van Gogh în Provence, se conturează o dihotomie clară între primele luni de la Arles – marcate de speranță și încredere – și cele petrecute ca pacient în azilul din Saint-Rémy, după tragedia automutilării. Expoziția de la Londra evită însă aproape complet această cezură, prezentând o creație în continuă evoluție, care se îndepărtează tot mai mult de convenții și constrângeri.
La doar câteva zeci de metri de National Gallery, National Portrait Gallery propune, printr-o selecție de aproximativ 50 de lucrări, o incursiune în arta portretistică a celui considerat cel mai de seamă pictor britanic al secolului al XX-lea: Francis Bacon.
Proximitatea celor două expoziții deschide posibilitatea unor comparații revelatoare între doi artiști care au marcat evoluția expresionismului. Dacă Van Gogh transforma realitatea prin culoare și tușe febrile, Bacon o distorsionează prin violență. Ambii surprind o stare de neliniște interioară, dar, în timp ce la Van Gogh aceasta se manifestă printr-o apăsătoare tristețe, la Bacon figura umană devine un spectru al suferinței, reflectând forța distructivă a existenței.
Influența lui Van Gogh asupra lui Bacon a fost directă și profundă. Între 1956 și 1957, Bacon a realizat o serie de tablouri inspirate de „Pictor pe drumul spre Tarascon“, lucrare a lui Van Gogh despre care se crede că a fost distrusă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Această serie marchează un punct de cotitură în cariera sa, moment în care explozia de culori strălucitoare și vii, aplicate prin tușe scurte și groase, înlocuiește paleta sumbră din perioada anterioară.
Spre deosebire de portretiștii din trecut, Bacon nu și-a propus nici să redea fidel trăsăturile fizice, nici să surprindă esența sufletească a modelelor sale. Cu toate acestea, dialogul său cu istoria artei a fost intens și profund, iar expoziția Francis Bacon: Prezență umană explorează în detaliu această relație, contracarând percepția reductivă a operei sale ca fiind pur nihilistă.
Dacă influența Portretului Papei Inocențiu al X-lea de Velázquez asupra picturii sale este bine documentată, ecourile autoportretelor lui Rembrandt – dintre care Autoportret cu beretă este inclus în expoziție – sunt mai puțin analizate, la fel ca amprenta gesturilor picturale ale lui Van Gogh și Soutine.
Una dintre cele mai interesante idei ale curatorilor expoziției este juxtapunerea picturilor lui Bacon cu fotografiile care le-au inspirat. Pentru un artist care rareori picta după model, aceste materiale de referință oferă o perspectivă fără precedent asupra procesului său creativ, dominat de dorința de a surprinde modul în care „elementul animalic iese la suprafață în uman“. Nimic nu revelă mai direct violența extremă și intensitatea imaginației cu care Bacon își construia distorsiunile decât aceste fotografii, expuse alături de picturi în fiecare dintre secțiunile dedicate principalelor sale modele.
Fotografiile șifonate și rupte realizate de John Deakin, pe care Bacon le-a folosit ca surse pentru portretele lui Lucian Freud, Isabel Rawsthorne și Henrietta Moraes, ilustrează modul radical în care a fracturat și reconstituit chipurile. Aceste fragmente fotografice accentuează violența inerentă operei sale, evidentă nu doar în deformarea grotescă a figurilor, ci și în însăși maniera de execuție a portretelor, pe care Bacon o percepea drept o formă de „agresiune“ asupra modelelor sale.
În ultimele săli ale expoziției, autoportrete târzii sunt înconjurate de imagini – Portret de bărbat coborând pe scări, Figură adormită, Trei studii pentru portretul lui Lucian Freud, George Dyer pe bicicletă – ale celor care i-au fost cei mai apropiați. Deși Bacon a ales să nu-și picteze modelele după natură, el a mărturisit că nu le putea picta decât dacă le cunoștea îndeaproape. Aceste lucrări evocă atât sociabilitatea și relațiile sale tumultuoase, cât și sensibilitatea sa acută la suferință și pierdere, indiferent de natura acestora.
În acest context, brutalitatea tehnicii lui Bacon pare temperată de melancolie și vulnerabilitate. Tripticele dedicate memoriei lui George Dyer – pictate după tragica sa sinucidere, survenită cu două zile înainte inaugurării retrospectivei Bacon la Paris, în 1971 – sunt impregnate de un profund sentiment de vinovăție, în timp ce autoportretele din ultimii ani dezvăluie un artist confruntându-se cu propria mortalitate. Frânte, suspendate între o materialitate în descompunere și un abis implacabil, chipurile și trupurile lui Bacon devin o meditație tulburătoare asupra fragilității existenței.