Recent, Ioan T. Morar, cola – boratorul revistei noastre, scriitorul pe care-l prețuiesc atât de mult, m-a invitat la un spectacol al grupului Divertis desfășurat la Sala Palatului. Să rememorăm ajutați de internet: sală de concerte, centru de conferințe, Sala Palatului a fost construită în anii 1959-1960 (în epoca Dej), după planurile arhitecților Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Ignace Șerban și cu contribuțiile inginerești ale lui A. Cișmigiu și D. Badea (structură), Alexandru Anton Necșulea și N. Wegener (acustică). Acest edificiu a devenit, justificat, unul dintre spațiile emblematice ale Capitalei. Pentru mine, locul are o încărcătură simbolică specială: ori de câte ori ajung acolo, retrăiesc un anumit moment și o anumită secvență. În primăvara anului 1990, în entuziasmul fără margini de atunci, Adunarea Generală de Alegeri a Uniunii Scriitorilor s-a ținut în Sala Mare a Palatului. Pe atunci, în societatea românească, scriitorii, cartea, literatura, Uniunea Scriitorilor însăși se aflau în centrul atenției: se probează lucrul acesta, iată, și prin locul unde, și prin modul cum se derulau asemenea reuniuni scriitoricești (mai ales dacă le punem față în față cu felul cum arată cele de astăzi!). Iar noi toți, membrii USR (era doar o singură organizație numită USR pe vremea aceea!), naivi, eram încredințați că tocmai am intrat într-un anotimp fast din care răul a dispărut definitiv. Am fi putut jura că va fi din ce în ce mai bine și că importanța literaturii va spori în anii ce aveau să urmeze, nicidecum nu ne gândeam că se va diminua până la marginalitatea de astăzi. Tot în zilele acelea, în pauze, am vorbit, pentru prima oară, cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, prezenți și ei la acel eveniment; erau personalitățile culturale și civice exemplare pentru care aveam un adevărat cult și cu care, în rest, doar am corespondat. Și apropo de locuri și de importanța literaturii. Aproape, într-o altă sală istorică, în Sala Mică a Palatului, s-a desfășurat, în anul 1981, ultima conferință de alegeri a Uniunii Scriitorilor din epoca Ceaușescu. Alături de atâtea nume sonore ale literaturii române de atunci, am fost invitați și trei tineri scriitori: Mircea Nedelciu, Ion Bogdan Lefter și autorul acestor însemnări. Discursurile strălucite prin forța cuvântului, prin demnitate și curaj, de contestare fățișă a regimului, pe care le-am auzit acolo, m-au uimit și m-au făcut să am un respect deosebit pentru scriitorii români, respect pe care m-am străduit să mi-l păstrez până astăzi. Și încă un exemplu de manifestare literară a cărui derulare, în trecut și în prezent, dă o măsură a ponderii în neliniștitoare scădere a literaturii în rândurile publicului. Prima Gală a Poeziei Române Contemporane – „Lista lui Manolescu“ a avut loc, în toamna anului 2011, tot în aria aceasta centrală a Bucureștiului, în prestigioasa instituție de cultură care este Ateneul Român. Cu acel prilej, sala a fost arhiplină; atâta lume a rămas pe dinafară și aștepta pe scările Ateneului, sperând răbdătoare să mai găsească totuși locuri. Actualmente, Gala s-a mutat la Alba Iulia și, dacă se adună o sută de spectatori e absolut mulțumitor. De ce se întâmplă asta? E mai slabă poezia de astăzi decât cea din urmă cu cincisprezece ani? Nu: și acum sunt chemați să citească poeții cei mai valoroși, aleși prin vot de critici literari de recunoscută autoritate. Cauza e alta: publicul s-a schimbat; nu mai e nici atras, nici pregătit să urmărească o artă subtilă, așa cum e poezia. Sfera sa de interes e cu totul alta: Tik-Tok. Dar să ne întoarcem acolo de unde am început: spectacolul Divertis. Povestea. A fost unul care m-a încântat. Inteligență, umor de calitate, creativitate, talent interpretativ și talent improvizator, sincretism, ingeniozitate a soluțiilor dramaturgice și scenice, capacitatea de a identifica temele cu miză majoră care preocupă în acest moment societatea noastră și de a satiriza memorabil personajele politice actuale. Divertis. Povestea n-a fost un simplu spectacol de divertisment, a fost o radiografie exactă a sistemului social românesc. Totul pus în scenă cu un haz nebun. Mi se pare de neocolit să fac câteva remarci. Mai întâi, modul original prin care cei de pe scenă reușesc să implice în spectacol sala: cei patru mii de spectatori interacționează, devin parte din reprezentație, ca și protagoniștii. Întrebările inspirate ale lui Toni Grecu, răspunsurile prin aplauze ale publicului și, în final, „sentințele“ inteligenței artificiale dau o imagine revelatoare privind starea noastră comunitară. Apoi, e de subliniat că ea, sala – care a participat cu atâta convingere, cu atâta însuflețire la spectacol – a reacționat la un episod sau altul cu un feed-back care mie mi-a dat speranța că nu e totul pierdut: românii încă sunt un popor deschis la minte, cu considerabile resurse de înțelegere, iar nu o turmă de spălați pe creier care-l urmează în transă pe un guru de mucava. În al doilea rând, se impune o comparație între umorul fin, de marcată calitate intelectuală, propriu acestui spectacol și acestui grup, și umorul de tristă condiție, superficial, minor, care are succes astăzi și cu care ne inundă posturile de televiziune. În anii 1990, umorul de tip Divertis avea întâietate la televiziuni și peste tot: așa cum, de altfel, ne reamintim unii dintre noi și așa cum ne arată tuturor imaginile din spectacolele din acea perioadă proiectate acum pe un ecran imens. Iar, dacă e să alegem, opțiunea e clară: umorul de tip Divertis, nu însăilările dubioase din prezent. În fond, și în alte arte, și chiar în domeniul spectacolelor de umor se petrece același fenomen ca și în cazul poeziei, al literaturii de valoare. Nivelul publicului este în pronunțat regres, ceea ce face ca prim-planul interesului public să revină actualmente unor subproduse culturale. În fine, o a doua paralelă pe care țin s-o evidențiez este cea între grupul Divertis de astăzi și cel din urmă cu douăzeci sau treizeci de ani. Vremea a trecut peste ei și a lăsat urme de neșters. S-au transformat fizic, își arată vârsta, însă mă bucur că nu li s-au diminuat energia creatoare, prospețimea artistică. Dimpotrivă, găsesc că umorul lor a crescut în pregnanță, în rafinament, în spontaneitate, în știința de a ataca problemele spinoase, la zi, ale lumii românești, cu dorința de a îndrepta lucrurile. Ceea ce, desigur, e meritoriu și-i felicit din toată inima pentru prezența lor. Neapărat se cade să le scriem aici, cu prețuire, numele (în ordine alfabetică): Doru Antonesi, Ghighi Bejan, Florin Constantin, Valentin Darie, Valentin Gora, Toni Grecu, Cristian Grețcu, Cătălin Mireuță, Ioan T. Morar, Doru Pârcălabu, Silviu Petcu. Și un mare absent, Ioan Gyuri Pascu, care a plecat prea devreme dintre noi, dar s-a aflat totuși pe scenă prin emoționanta evocare a colegilor săi. Indeniabil, locurile și întâmplările, de ieri și de azi, țes povestea noastră, una dramatică uneori, evanescentă totdeauna, plăsmuind acel covor epic fără sfârșit.