Dacă punem față în față literatura română de astăzi cu literatura străină a momentului, cu traducerile adică, în ce relație s-ar cădea să le așezăm? Ar fi potrivit să le apropiem prin conjuncția și? Să le despărțim prin conjuncția care exclude sau? În fine, să le comparăm, să le confruntăm prin prepoziția versus/ contra, care evidențiază nu incluziunea, ci adversitatea? Din păcate, talerele balanței în care le-am așeza ar fi copleșitor înclinate spre cea de-a doua, traducerile, în defavoarea literaturii naționale.
Într-adevăr, literatura în limba română pierde categoric în această competiție și nu e de mirare. Traducerile se fac din literatura mare a lumii sau din literatura de succes a lumii. Compusă, în general, din cărți care au beneficiat de vânt din pupă: un uriaș mecanism de promovare critică, reclamă, premii literare internaționale, traduceri care cheamă alte traduceri, adică faimă, autoritate, vază. Toate acestea acționează ca un magnet pentru editori întâi și pentru cititori după aceea. Că editorii aleg să publice cărți de acest fel din literaturi străine este de înțeles. Opțiunea pentru literatura străină reprezintă calea comodă, care le dă, dacă nu garanția, atunci șanse considerabile de succes financiar. Pentru ei, tipărirea de carte este înainte de orice o afacere și o afacere se menține în viață dacă aduce profit. Cititorii și ei e firesc să se lase atrași de prestigiul ab initio cu care se prezintă în cursă titlurile străine. Dacă păstrăm paralela aceasta a unei curse, atunci cărțile autorilor străini față de cărțile autorilor români sunt în situația unui competitor care ar începe întrecerea cu un tur de pistă sau mai multe în avans: celălalt alergător nu are cum să-l ajungă, nu are cum să concureze cu el.
Aceasta mi se pare că e starea actuală a literaturii naționale în raport cu cea străină. Bilanțul negativ e amplificat și de alți factori de care e musai să ținem cont. Astfel, românul zilelor noastre nu excelează la capitolul lectură de beletristică. Ba, dimpotrivă, e codaș, și la sat, și la oraș. O arată fără tăgadă orice statistică. Dincolo de trăsătura aceasta naturală, să-i zicem, a nației, că prin firea noastră nu ne omorâm cu cititul, a mai venit, colac peste pupăză, și taifunul zăpăcitor al rețelelor de socializare, unde oamenii se bulucesc tiktokăind cu voluptate și înlocuiesc cititul cu acest simulacru nou de comunicare, facil și sărăcitor. Pe de altă parte, neîncrederea generalizată între toți și toți, din societate, despre care vorbeam recent, face ravagii și în literatura noastră, mai ales în cea vie, unde contestările reciproce năruie orice încercare de a avea o scară de valori credibilă, solidă. (Întristător: dinspre literatura vie spre public nu mai răzbate decât zarva agasantă a înverșunatelor certuri mici, care nu mai contenesc.)
Așa stând lucrurile, literatura română vie a fost împinsă într-o margine, unde mai nimeni n-o vede, fiindcă mai nimeni nu-și îndreaptă privirea spre ea. Desigur, există câteva remarcabile excepții, pe care se cade să le numim de fiecare dată: Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, în primul rând.
În aceste condiții, ce e de făcut? Să stăm cu brațele încrucișate și să ne plângem singuri de milă? Să ne uităm neputincioși cum literatura română de astăzi ocupă în lumea românească un loc din ce în ce mai mic până când devine ceva irelevant, un punct care nu se mai distinge și nu mai joacă niciun rol? Previzibil, răspunsul la aceste întrebări este nu.
Și: își poate permite un popor, oricare, în lumea de astăzi, să-și neglijeze literatura națională fără să înțeleagă că există un prag de la care acest fapt, nesocotirea creației literare în limba proprie, îi periclitează acelui popor însăși existența? Firește, și această interogație este una retorică, iar răspunsul cunoscut este nu.
Mai trebuie oare demonstrat că literatura în limba proprie este modalitatea privilegiată prin care un popor își definește, își tezaurizează, își afirmă esența/ personalitatea/ specificitatea/ amprenta/ caracteristicile sufletești și mentale de profunzime? Iarăși, indiscutabil, nu.
Totuși, pentru uzul celor neatenți la detaliile artei literare, să ne reamintim câteva ziceri despre limbă și literatură ale unor personalități culturale, ziceri care, toate, pun în lumină diferite nuanțe ale adevărului enunțat în paragraful precedent. „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii.“ (Mihai Eminescu). Și tot el: „Limba este măsurariul civilizațiunii unui popor.“ Ca și: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră.“ (Eminescu) Sau: „O încăpere fără cărți e ca un trup fără suflet.“ (Cicero) Sau: „Declinul literaturii indică declinul unei națiuni.“ (Goethe) Sau: „Fără literatură viața este un infern.“ (Charles Bukowski) Sau: „Literatura devine memoria vie a unei națiuni.“ (Alexandr Soljenițîn) Sau „O carte este ca o cheie către camere necunoscute din castelul care este înăuntrul nostru.“ (Franz Kafka) Sau: „Întotdeauna mi-am imaginat paradisul ca fiind un fel de bibliotecă. „ (Jorge Luis Borges) Sau, apelând la referințele înalte din operele filosofilor: „Limba este locul de adăpost al Ființei. În lăcașul ei trăiește omul. Cei ce gândesc și făuritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost.“ (Martin Heidegger) Și tot el: „Opera care se folosește de cuvânt, adică poezia în sens mai restrâns, ocupă un loc privilegiat în raport cu celelalte arte.“ Noica: „Stă în esența poeziei de-a face la limită pe Dumnezeu să vorbească limba neamului tău.“ Și tot el: „O limbă, de pildă, e ca o ființă vie, care-și creează o adevărată oaste, ca să se apere sau să atace. Își creează literați feluriți, după cum își creează un păun culori felurite, spre a cuceri.(…) Și cât rezistă limba? Cât poate inventa. În ziua în care lumea vrea cugete care să înțeleagă, adică filosofi, și ea nu-i dă decât cugete care refuză să înțeleagă, adică sceptici, limba cere armistițiu.“
Încă o dată: de ce am folosit aceste citate din creatori iluștri? Fiindcă trag speranța că vocile lor vor cântări mai mult decât biata mea voce și vor fi luate în seamă spre a convinge cât de importantă este literatura în bunul mers al nației.
Ce s-ar cuveni să facă statul când un domeniu vital al culturii și identității sale, literatura, este atât de fragilizat, atât de amenințat? Evident, ar trebui, prin Ministerul Culturii, prin ICR, prin Academia Română, prin Președinție chiar (am arătat cu alt prilej contribuția formidabilă a Regelui Carol I în protejarea creației naționale!), prin celelalte instituții responsabile, să protejeze acel domeniu cu toată forța, cu toată implicarea, prin toate mijloacele, nu la voia întâmplării, nu discreționar, nu părtinitor, ci obiectiv, corect. Și, ne-am convins, statul nu face lucrul acesta.
Atunci, e de datoria noastră, a celor care alcătuim breasla scriitorilor, să avem inițiative prin care să ne apărăm teritoriul, meseria/ arta. Iar Uniunea Scriitorilor a inițiat un proiect de sondare a criticilor și istoricilor literari, a scriitorilor, a redactorilor revistelor literare, a profesorilor de literatură, care să nominalizeze autorii reprezentativi și operele reprezentative de după 1989 (fiindcă, dezamăgitor, canonul literar românesc a rămas încremenit la borna 1989!). După acel an, a urmat o perioadă de manifestare haotică, fără reguli și criterii, cu o selecție nu pe valoare, ci pe prietenii și inamiciții care au ținut loc de judecată critică. (Capitalismul sălbatic a fost prezent, vedem, nu doar acolo unde-i e locul, în economie și finanțe, ci și în literatură!)
Sondajul a mers foarte greu: sunt destui cei care n-au răspuns. De ce? Fiindcă îi avantajează confuzia de valori, nu doresc separarea grâului de neghină. Dar, în cele din urmă, sondajul e aproape de a fi dus la capăt. Vor rezulta o listă de autori care merită, într-un sistem bazat pe valoarea estetică, să fie studiați în școală, să fie traduși în alte limbi și o listă de cărți scrise de autori din toate generațiile care merită să fie editate într-o serie de opere reprezentative.
Nu știu dacă aceste intenții se vor concretiza, dar cel puțin avem împăcarea că am întreprins ceea ce depindea de noi.