Cred că în 2016, la Teatrul din Sf. Gheorghe, am văzut primul episod din ceea ce urma să devină un serial imaginat şi creat de Carmen Lidia Vidu, un spectacol-documentar, un fel de auto-sondare şi mărturisire, totodată, a unor biografii. Aş spune că este o reţetă a regizoarei, dar asta presupune folosirea aceloraşi ingrediente. De aceea, corect este o formulă pe care Carmen Vidu a identificat-o, a testat-o şi a considerat că o reprezintă. Formula aceasta se numeşte „Jurnal de“ Sf. Gheorghe – slab ca demers artistic şi estetic – Constanţa – inconsistent ca sondaj uman, cu un nivel îndoielnic artistic – Timişoara, Bucureşti, Bacău, pe care nu l-am văzut. „Jurnal de Timişoara“ de la Teatrul german din acest oraş a fost şi cel mai puternic. Din toate punctele de vedere. Senzaţia de voyeurism a fost estompată, deşi ceea ce se destăinuia, intim, era dificil şi de spus, şi de receptat. În distribuţie, cei care au dorit să facă parte au fost cîţiva dintre cei mai importanţi actori ai trupei, voci din generaţii diferite, cu experienţe dificile şi nu simplu de mărturisit, minoritari, implicaţi în două tipuri de cultură, de fapt. Şi vizual – componenta aceasta fiind parte egală în construcţie, un personaj în sine – spectacolul a avut o dinamică grafică impresionantă, elaborată, modernă, inventivă. Cînd au jucat la Bucureşti, selectaţi în programul Festivalului Naţional de Teatru, l-am invitat şi pe Ion Caramitru la una dintre reprezentaţii. Întilnirea a condus la spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti, jucat în spaţiul de pe terasa în aer liber, în pandemie, în anul 2020. „Jurnal de Revoluţie“ a fost episodul deplin împlinit, avînd ca temă Revoluţia din 1989, unul dintre actorii-confesori fiind Ion Caramitru. Calibrul actoricesc, greutatea celor scrise în scenariu, contextul care el însuşi ne făcea să simţim nevoia de a fi solidari, atenţia cu care a fost asamblată fiecare piesa din puzzle-ul personal, dar mai ales istoric, perspectiva aceasta, cu alte cuvinte, a dat greutate producţiei. Una fără precedent. Un spectacol-document care ar fi trebuit să bată ţara şi pentru un fel de iniţiere în istorie recentă, încă neclară, încă neelucidată juridic, care amplifică masiv confuzia în care staţionăm şi astăzi. Confuzia criteriilor elective. Amestecul revoltei cu lipsa de informare adecvată, cu suficienţa, bine manipulate şi speculate.
N-am mai fost de mult la Teatrul „Masca“. Unul dintre teatrele pe care am încercat să le cunosc constant, să le includ în proiecte pe care le-am făcut, să înţeleg specificul pantomimei la noi. Am fost constant pe stradă, în staţii de metrou, la sediile din cele două cartiere, Bucureştii noi şi Militari. În fine. De ceva vreme, îndelungată, am pierdut legătura. Complet. La sfîrşitul acesta de săptămînă, la invitaţia regizoarei Carmen Vidu, am ajuns din nou la „Masca“. Pentru un nou episod din „Jurnal“. Acum, redefinit ca Jurnal de România cu subtitlul #AiciSeViseazăLaSchimbare. Teatrul are o directoare nouă, regizoarea Catinca Drăgănescu, nu ştiu dacă neapărat aleasă sau sugerată de Anca Florea înainte să plece, în orice caz, agreată şi susţinută. Încă nu ştiu ce a făcut în timpul de cînd este aici, nici care este programul, îmi las bucuria să descopăr. Pas cu Pas. Sîmbătă, 8 februarie, a fost primul pas, într-o sală plină, cu spectatori care m-au surprins prin concentrare şi empatie. Există o distanţă între „declaraţia“ regizoarei, mai revoluţionară în demers, în ceea ce consideră că este teatrul politic sau teatrul în contextul politicii şi al societăţii şi spectacolul în sine. Ca principiu, am intersecţii cu unele dintre afirmaţiile regizoarei. Dar nu regăsesc mesajul politic pe scenă. Şi nu intuiesc limpede traseul unei schimbări, direcţia acesteia. Poate că spectacolul este un fel de prolog al programului nou managerial. Într-un fel, este spectacolul cel mai cuminte dintre ultimele „Jurnal de“ amintite. Aş spune că schimbarea clară este în planul visual, şi nu neapărat în bine. Mult mai aşezat, mai cuminte, mai puţin dinamic, aşa cum s-a întîmplat repetat. Scenariul şi regia semnate de Carmen Lidia Vidu, cât și discursul actorilor sînt un fel de exorcizare. Un protest post-factum, o revoltă numită mult după plecarea unui director, bănuiesc că este vorba despre Mihai Mălaimare. Dar numele lui nu este rostit nici o singură dată. Nu am înţeles de ce. Doi dintre actorii mai vechi în trupă vorbesc explicit despre abuzuri serioase, despre interdicţiile sub care au lucrat, interdicţii artistice şi la nivelul de breaslă, de comunitate, nu aveau voie să se înscrie în UNITER, resimţeau un fel de izolare, numele nu le apărea pe afiş, au fost trataţi ca umplutură pentru un ego dictatorial, şi nu artişti care au avut nevoie, fireşte, de gîndirea unei evoluţii, de susţinere şi motivaţie. Cuvintele şi poveştile lor sînt dureroase. Este o suferinţă în fiecare caz spus pe scenă. Cu care am empatizat. M-am întrebat însă mai ales în cele două momente care au implicat şi istoria trupei, de ce nu a reacţionat nimeni atunci? De ce în secolul 21 mai există frică? Poate chiar faţă de propria libertate. Oricum, faţă de un sistem. Care, dacă i te opui, te poate lăsa fără slujbă. Dar slujba asta poate să hrănească, în acelaşi timp, şi comoditatea. În ciuda siguranţei, a zilei de mîine mai degrabă, poate să aducă nesiguranţă în profesiune. Stagnarea. Plafonarea. Faţă de asta, artiştii reacţionează cu întîrziere sau niciodată. Schema după care funcţionează „Jurnalul“ are mai puţină tensiune aici. Şi nu din pricina a ceea ce se spune, ci a cum. Static, cu o lipsă de frazare logică, mai acută la actriţa Mara Căruţaşu, fără expresie corporală, cu o stîngăcie necorijată regizoral. Voicu Aaniţei, Valentin Mihalache, Alina Crăiţa au momente puternice, nu doar la nivelul discursului, au ştiinţa dozării, a schimbării de ritm, de accente, de împingere a unor cuvinte cheie pentru mesaj, au intuiţia cu care topesc planul subiectiv, emoţional, cu cel ficţional. Este un prag acolo foarte bine punctat. Monologurile acestor actori folosesc arta actorului pentru desăvîrşirea personajului pe care îl interpretează. Doi dintre cei cuprinşi în acest puzzle de la „Masca“ nu fac parte din trupă. Din cîte ştiu. Actorul Istvan Teglas şi Mara Bugarin, foarte tînără regizoare, dar şi actriţă cu debut marcat de rolul său din filmul „Metronom“. Carmen Vidu iese deci din structura consacrată pînă acum care are sub observaţie şi analiză strict o comunitate artistică a unui teatru. Ca scriitură şi tip de retorică, cele două diferă de celelalte, limbajul este mai proaspăt, povestea mai ferm tăiată, mai dură, crudă, cu un tip de ironie şi autoironie care colorează rolurile, care incită corpul să fie implicat, expresiv, elegant, subtil. Cred că mai ales prezenţa actorului Istvan Teglas nuanţează compoziţia, întregul ei, şi estetic, şi artistic, există o chimie adevărată cu regizoarea care îi arată un profil matur, plastic, chipuri de clovn trist, prim-planuri extraordinare, care vorbesc fără cuvinte, la fel de intens, însă. Cred că este rolul cel mai puternic al lui Istvan Teglas din ultima vreme, după personajul din „Acasă la zoo“, extraordinar, spectacol pus în scenă de Silviu Debu la Teatrul Act. Mara Bugarin are un registru empatic şi fragil, este mereu în control, mişcarea, paşii exprimînd căutarea formulărilor precise, verbalizarea justă a actelor de autosondare, a protestelor iniţiate sau ale celor la care a participat, latura implicării sociale, feministe, dorinţa de amendare a unor derapări din lumea pe care încearcă să o descopere şi, poate, să o schimbe. Schimbarea pare tot mai grea. Uneori, chiar o utopie. Poate că spectacolul acesta din seria „Jurnal“ pe care Carmen Vidu o constrieşte de atîţia ani are o dimensiune emoţională mai mare decît în altele, un ton mai puţin revanşard, un filon uman mai bine susţinut. Poate că schimbarea este doar cea vizuală. Un comentariu static, axat pe colajul fotografiilor, de cele mai multe ori. Nu-mi dau seama cît de mult implică producţia aceasta schimbarea direcţiei teatrului „Masca“, pe care o aştept şi la care voi fi atentă. Ce mi s-a părut extraordinar, dincolo de unele reţineri notate aici, de un soi de osteneală, poate, a întregii formule, este reacţia spectatorilor. Tăcerea participativă, implicarea totală, chiar dacă subiecte ca homosexualitate, abuz profesional, mitinguri, feminism ar părea teme de ne abordat undeva, într-un cartier marginal. Fie şi pentru înlăturarea acestei prejudecăţi, demersul lui Carmen Lidia Vidu şi a actorilor din acest „Jurnal“ nu este o terapie de grup, cu un act artistic care poate relansa un spirit şi cîteva voci.